Despre "ZP" se vorbeste la subpunctul 5. Ma folosesc de acest prilej ca sa multumesc domnului Ion Bogdan Lefter, inclusiv pentru amabilitatea de a prezenta cartea unui autor necunoscut, cu ocazia lansarii ei oficiale.
http://revistacultura.ro/nou/2012/01/ce-nu-vor-spune-bilanturile-literareeditoriale-ale-anului-2011/
marți, 24 ianuarie 2012
hai pa 3
ca un şarpe îmi dă târcoale metroul
farurile mă hipnotizează
desenele nesfârşite de pe solzi mi se scurg pe retină
alene
scrâşnetul roţilor e un cântec de leagăn
nu mai respir mă desprind
urletul mulţimii îmi gâdilă tălpile
râd şi spaima se dezlipeşte înainte să cad
urcă pe marginea rece
se transformă în ritmul unor tocuri
sau în pulsul asurzitor al şarpelui
explodez mă asmut împrejur
tot mai sus tot mai repede mai departe
un carusel de mărunţişuri adunate ieri laolaltă
într-un sac de gunoi
poftiţi de vă daţi în minunea minunilor!
farurile mă hipnotizează
desenele nesfârşite de pe solzi mi se scurg pe retină
alene
scrâşnetul roţilor e un cântec de leagăn
nu mai respir mă desprind
urletul mulţimii îmi gâdilă tălpile
râd şi spaima se dezlipeşte înainte să cad
urcă pe marginea rece
se transformă în ritmul unor tocuri
sau în pulsul asurzitor al şarpelui
explodez mă asmut împrejur
tot mai sus tot mai repede mai departe
un carusel de mărunţişuri adunate ieri laolaltă
într-un sac de gunoi
poftiţi de vă daţi în minunea minunilor!
joi, 19 ianuarie 2012
hai pa 2
în fiecare zi vâslesc dintr-o cameră în alta
în jurul meu despică aerul un câine alb
ţâşneste până la bec se rostogoleşte
îmi linge degetele apoi fulgerător se întoarce sub podea
urlă în adâncuri şi jumătatea de barcă se clatină
în dormitor e capătul lumii
o fereastră iar dincolo doar proiecţia mea
degeaba îmi presar firmituri ca să ies
mă întorc mereu singur
urc pe un perete îmi aprind o ţigară
şi întins pe spate privesc prin podea
până când surprind silueta câinelui alb
atunci alunec moale în spuma de var
şi din adâncuri petrec jumătatea de barcă
în jurul meu despică aerul un câine alb
ţâşneste până la bec se rostogoleşte
îmi linge degetele apoi fulgerător se întoarce sub podea
urlă în adâncuri şi jumătatea de barcă se clatină
în dormitor e capătul lumii
o fereastră iar dincolo doar proiecţia mea
degeaba îmi presar firmituri ca să ies
mă întorc mereu singur
urc pe un perete îmi aprind o ţigară
şi întins pe spate privesc prin podea
până când surprind silueta câinelui alb
atunci alunec moale în spuma de var
şi din adâncuri petrec jumătatea de barcă
joi, 12 ianuarie 2012
STRADA ORELOR (roman)- Capitolul I
Nimeni nu îi cunoaşte numele adevărat. Doar pseudonimul: Umbilicus Amundi. S-a spus că provenea dintr-o familie de ţigani albi. Că pe fiică-sa o invitaseră la o emisiune, duminică după-amiază, într-una dintre zilele post-revoluţionare. Că interviul făcea parte dintr-o amplă acţiune de recuperare a intelectualilor interzişi de comunişti. Că pe Ana o identificase un detectiv particular, torţionar convertit la valorile democratice şi dispus, pe bani decenţi, să dea de urma oricui. S-a mai zis că fata lui Amundi avea Alzheimer sau era bătrână şi cam surdă sau aşa-i de când îs io pe lumea asta, a pălit-o strechea, ce ştii matale? Că Ana ţinea în casă, printre icoane afumate, fotografii înrămate cu Amundi. Într-una acesta zâmbea în faţa barului de noapte Fu-Ciang. Într-alta sorbea o licoare tulbure dintr-un pahar cu picior, lângă o femeie în rochie de voal semitransparentă.
Cât a durat discuţia cu detectivul, Ana s-a plâns încontinuu de viermele ce roade la dânsa în cap. Tremura şi asuda şi se uita cu frică la bărbatul aşezat pe laviţă. A plâns şi a râs şi s-a pârţâit, roşind şi scuzându-se că nu este ea de vină, ci viermele. A urinat pe un preş. Mai întâi l-a rugat pe domnul în blugi şi cămaşă lilá să nu se uite. Apoi l-a întrebat cine e Ana.
Preotul cătunului a povestit că tac-su a adus-o într-o noapte, pe vremea legionarilor, în anul în care un nor negru a trecut peste Etuza, pe deasupra vadului, şi tocmai pe celălalt mal s-a spart, punând jos o pădure întreagă. Acolo, sub pădure, opreau odinioară nişte ciotârnari, nu mulţi, să tot fi fost zece, cinşpe, cu tot cu puradei şi muieri. Dintre ei s-ar fi ridicat Amundi.
Ciotârnarii ăştia s-au risipit odată cu încercarea statului de a-i sedentariza. Unii ar fi ajuns în America, alţii ar fi bătut coclaurii pe la răsărit, până când i-au strâns sovieticii şi i-au făcut oameni, după chipul şi asemănarea lor. Pe Amundi l-ar fi convins să lepede traiul nomad un văr căpătuit la Bucuresci, cu dugheană pe Lipscani şi abonament la bordel, pe care antreprenoara Ionescu notase:
“Noaptea întreagă se socoteşte 2 numere.
La mai multe numere se face rabat.”
A mai zis preotul că Ana fusese lăsată de tac-su în grija unei babe, singura din tot cătunul care a îndrăznit să iasă şi să vadă cine-i nebunul ce îndoaie uşile creştinilor în toiul nopţii. Amundi s-ar fi tocmit cu femeia în doliu, ar fi umblat în portofelul din piele şi după ce ar fi dat pe gât un păhărel de rachiu, se pare că ar fi plecat mai departe, nu foarte departe însă, pentru că l-au aflat pe malul Etuzei, gol, vânăt şi cu ţeasta crăpată.
De babă se temeau toţi vecinii; seca laptele vacilor şi descânta de întors şi ţinea sfat cu Cel fără Nume şi lua natura oamenilor, adusă în taină de neveste, o fereca într-un lacăt şi o ascundea în pod, ca bărbaţii să nu poftească la ţâţe de ibovnică.
Sub coşmelia ei s-a găsit pe la sfârşitul anilor ’80, cam în timpul excavaţiilor mormântului de la Sveshtari, un cenotaf dedicat tot unui prinţ getic. Sătenii s-au jurat că o văzuseră adesea pe bătrână coborând sub talpa casei. Unii o urmăriseră. Nu fără ca mai întâi să se închine de trei ori şi să-şi scuipe în sân. Ajungeai înăuntru după ce străbăteai aplecat, julindu-ţi umerii de pereţii arcuiţi deasupra în boltă de piatră, un tunel lung de câţiva metri. Brusc tavanul se înălţa şi te aflai într-o încăpere uriaşă, cu bănci, cu femei sculpate, ce aveau şerpi în loc de păr, cu draci neruşinaţi pictaţi deasupra băncilor, în pielea goală şi bărboşi, sorbind smoală din coarne de vacă.
În anul în care s-a publicat raportul săpăturilor de la Etuza de Sus, din satiri rămăseseră vagi dâre de ocru, două cariatide lipseau, dromosul se prăbuşise, astfel că arheologii fuseseră nevoiţi să perforeze mantaua de bolovani şi pământ ca să intre în hipogeu, iar din curioşii care altădată o luaseră pe urmele vrăjitoarei, se mai găsea acum o mână de oase la marginea cimitirului.
Cel Fără Nume li se cuibărise în suflet şi le furase tihna. Deveneau ursuzi şi nu mai aveau somn. Umblau noaptea prin curte, răstindu-se la cineva din întuneric. Într-o zi anume se trezeau, se bărbiereau, se îmbrăcau cu hainele de sărbătoare, îşi lustruiau ghetele şi urcau în pod. Erau daţi jos după ce li se tăia funia.
Pentru a excava împrejurul cenotafului, arheologii au obţinut un aviz şi au dărâmat şandramaua. În zadar le-a cărat baba în tabără lumânări negre sau lucrături stranii, din pene, cioc, aţă de la morţi, gheare şi câlţi. În zadar a dat drumul blestemelor pe Etuza. În zadar a umblat o lună întreagă cu un ou de găină la subraţ. În zadar i-a propus burtosului cu tricou de marinar să i-o aducă pe Ana în cort, pe furiş, la crucea nopţii. Bătrânei i-a crăpat inima şi n-a mai aflat că arheologii angajaseră câţiva localnici să dureze o colibă din chirpici, tocmai sus, pe o chiceră, unde vieţuia o vâlvă albă. Acolo a stat Ana şi acolo şi-a poftit iubiţii, pe care în momentele de trezie ştia să-i înşiruie, cu tot cu nume, slujbă şi fală a mădularului. În coliba de pe chiceră ar fi fătat ea prunci deja morţi, pe care i-ar fi îngropat departe în pădure, ca să nu le mai audă scâncetele în somn.
La emisiunea dintr-o duminică după-amiaza, mânecile filigranate cu şerpuitoare dâre de muci au fâlfâit îndelung, răsucind vorbele părintelui în vârtejuri ameţitoare. Bunul păstor de suflete a stat lângă detectivul care intervenea cu detalii incitante şi lângă Ana, ce aţipise în fotoliu şi torcea. Un telespectator a sunat ca să ofere cadou o pereche de şosete de lână. Altul a dăruit un televizor Diamant.
Detectivul a mai adus-o pe Ana la câteva emisiuni, l-a scos la masă pe un secretar din Ministerul Culturii, apoi a organizat cu mare pompă “Zilele Umbilicus Amundi”. A curtat-o pe o doamnă de la Ministerul de Finanţe, până când patul din Drumul Taberei a cedat. Abia atunci a reuşit să obţină drepturile de autor asupra tuturor documentelor ce ar fi aparţinut lui Amundi.
Doar când detectivul s-a jurat cu mâna pe Biblie că îi va repara, drept compensaţie, gardul din fundul curţii, Ana a acceptat să semneze. Şi-a pus ochelarii, s-a încovoiat, cât pe ce să se frângă şi a desenat deasupra spaţiilor punctate o frunză. Apoi a uitat cu desăvârşire, până în ultima clipă a vieţii ei, cine este această Ana.
Cât a durat discuţia cu detectivul, Ana s-a plâns încontinuu de viermele ce roade la dânsa în cap. Tremura şi asuda şi se uita cu frică la bărbatul aşezat pe laviţă. A plâns şi a râs şi s-a pârţâit, roşind şi scuzându-se că nu este ea de vină, ci viermele. A urinat pe un preş. Mai întâi l-a rugat pe domnul în blugi şi cămaşă lilá să nu se uite. Apoi l-a întrebat cine e Ana.
Preotul cătunului a povestit că tac-su a adus-o într-o noapte, pe vremea legionarilor, în anul în care un nor negru a trecut peste Etuza, pe deasupra vadului, şi tocmai pe celălalt mal s-a spart, punând jos o pădure întreagă. Acolo, sub pădure, opreau odinioară nişte ciotârnari, nu mulţi, să tot fi fost zece, cinşpe, cu tot cu puradei şi muieri. Dintre ei s-ar fi ridicat Amundi.
Ciotârnarii ăştia s-au risipit odată cu încercarea statului de a-i sedentariza. Unii ar fi ajuns în America, alţii ar fi bătut coclaurii pe la răsărit, până când i-au strâns sovieticii şi i-au făcut oameni, după chipul şi asemănarea lor. Pe Amundi l-ar fi convins să lepede traiul nomad un văr căpătuit la Bucuresci, cu dugheană pe Lipscani şi abonament la bordel, pe care antreprenoara Ionescu notase:
“Noaptea întreagă se socoteşte 2 numere.
La mai multe numere se face rabat.”
A mai zis preotul că Ana fusese lăsată de tac-su în grija unei babe, singura din tot cătunul care a îndrăznit să iasă şi să vadă cine-i nebunul ce îndoaie uşile creştinilor în toiul nopţii. Amundi s-ar fi tocmit cu femeia în doliu, ar fi umblat în portofelul din piele şi după ce ar fi dat pe gât un păhărel de rachiu, se pare că ar fi plecat mai departe, nu foarte departe însă, pentru că l-au aflat pe malul Etuzei, gol, vânăt şi cu ţeasta crăpată.
De babă se temeau toţi vecinii; seca laptele vacilor şi descânta de întors şi ţinea sfat cu Cel fără Nume şi lua natura oamenilor, adusă în taină de neveste, o fereca într-un lacăt şi o ascundea în pod, ca bărbaţii să nu poftească la ţâţe de ibovnică.
Sub coşmelia ei s-a găsit pe la sfârşitul anilor ’80, cam în timpul excavaţiilor mormântului de la Sveshtari, un cenotaf dedicat tot unui prinţ getic. Sătenii s-au jurat că o văzuseră adesea pe bătrână coborând sub talpa casei. Unii o urmăriseră. Nu fără ca mai întâi să se închine de trei ori şi să-şi scuipe în sân. Ajungeai înăuntru după ce străbăteai aplecat, julindu-ţi umerii de pereţii arcuiţi deasupra în boltă de piatră, un tunel lung de câţiva metri. Brusc tavanul se înălţa şi te aflai într-o încăpere uriaşă, cu bănci, cu femei sculpate, ce aveau şerpi în loc de păr, cu draci neruşinaţi pictaţi deasupra băncilor, în pielea goală şi bărboşi, sorbind smoală din coarne de vacă.
În anul în care s-a publicat raportul săpăturilor de la Etuza de Sus, din satiri rămăseseră vagi dâre de ocru, două cariatide lipseau, dromosul se prăbuşise, astfel că arheologii fuseseră nevoiţi să perforeze mantaua de bolovani şi pământ ca să intre în hipogeu, iar din curioşii care altădată o luaseră pe urmele vrăjitoarei, se mai găsea acum o mână de oase la marginea cimitirului.
Cel Fără Nume li se cuibărise în suflet şi le furase tihna. Deveneau ursuzi şi nu mai aveau somn. Umblau noaptea prin curte, răstindu-se la cineva din întuneric. Într-o zi anume se trezeau, se bărbiereau, se îmbrăcau cu hainele de sărbătoare, îşi lustruiau ghetele şi urcau în pod. Erau daţi jos după ce li se tăia funia.
Pentru a excava împrejurul cenotafului, arheologii au obţinut un aviz şi au dărâmat şandramaua. În zadar le-a cărat baba în tabără lumânări negre sau lucrături stranii, din pene, cioc, aţă de la morţi, gheare şi câlţi. În zadar a dat drumul blestemelor pe Etuza. În zadar a umblat o lună întreagă cu un ou de găină la subraţ. În zadar i-a propus burtosului cu tricou de marinar să i-o aducă pe Ana în cort, pe furiş, la crucea nopţii. Bătrânei i-a crăpat inima şi n-a mai aflat că arheologii angajaseră câţiva localnici să dureze o colibă din chirpici, tocmai sus, pe o chiceră, unde vieţuia o vâlvă albă. Acolo a stat Ana şi acolo şi-a poftit iubiţii, pe care în momentele de trezie ştia să-i înşiruie, cu tot cu nume, slujbă şi fală a mădularului. În coliba de pe chiceră ar fi fătat ea prunci deja morţi, pe care i-ar fi îngropat departe în pădure, ca să nu le mai audă scâncetele în somn.
La emisiunea dintr-o duminică după-amiaza, mânecile filigranate cu şerpuitoare dâre de muci au fâlfâit îndelung, răsucind vorbele părintelui în vârtejuri ameţitoare. Bunul păstor de suflete a stat lângă detectivul care intervenea cu detalii incitante şi lângă Ana, ce aţipise în fotoliu şi torcea. Un telespectator a sunat ca să ofere cadou o pereche de şosete de lână. Altul a dăruit un televizor Diamant.
Detectivul a mai adus-o pe Ana la câteva emisiuni, l-a scos la masă pe un secretar din Ministerul Culturii, apoi a organizat cu mare pompă “Zilele Umbilicus Amundi”. A curtat-o pe o doamnă de la Ministerul de Finanţe, până când patul din Drumul Taberei a cedat. Abia atunci a reuşit să obţină drepturile de autor asupra tuturor documentelor ce ar fi aparţinut lui Amundi.
Doar când detectivul s-a jurat cu mâna pe Biblie că îi va repara, drept compensaţie, gardul din fundul curţii, Ana a acceptat să semneze. Şi-a pus ochelarii, s-a încovoiat, cât pe ce să se frângă şi a desenat deasupra spaţiilor punctate o frunză. Apoi a uitat cu desăvârşire, până în ultima clipă a vieţii ei, cine este această Ana.
miercuri, 11 ianuarie 2012
STRADA ORELOR (roman)- Prolog
*
Dacă aş fi destul de curajos ca să mă numesc Serenus Zeitblom, lupta s-ar sfârşi aici. Poate că aş pierde cu o bucurie nedisimulată. Cu inima uşoară. Nu numai curajul, dar ar trebui să am şi o minimă doză de ipocrizie, ca să afirm că, în postura de aspirant la un viitor luminos, mă dedic prea puţin planurilor mele de împlinire profesională şi urmăresc febril, absorbit cu totul, evoluţia bizarului meu prieten Adrian Leverkühn. Spre deosebire de Serenus, eu sunt pragmatic şi singura mea dorinţă, devenită pe zi ce trece o nevoie tot mai greu de amânat, este să scap de laiol.
Uite-mă aici. Abia a debutat faza intermediară, când moartea aşteaptă pe un taburet la mine în casă, pe hol, cuminte, curată, îmbrăcată într-un capot, cu degetele deformate de poliartrită, făcute ghem în poală. Slăbuţă şi mignonă. Se uită în gol şi numără încontinuu.
Mi s-a lipit un plasture transdermic pe spate. Transpir şi am frisoane. Sunt norocos. Într-un prospect la un medicament anume se preciza că pacientul va auzi voci. Eu am parte doar de oboseală, somnolenţă, vărsături, pierdere în greutate, sieste postprandiale ratate, indispoziţie, tremor, confuzie, depresie, dispepsie, infecţii ale tractului urinar. Dar nu voci.
Ieri îmi pregăteam bagajul. Să plec unde tot promit că plec de treizeci de ani încoace.
**
Există un moment zero. Prima dată când umblu pe tavan. Atârn cu părul vâlvoi. Călăresc tija rece a policandrului, ca o vrăjitoare pe mătură, goală şi fericită ca Margareta lui Bulgakov, sub halatul cu poalele răsfrânte, de sub care se iveşte cucul vânăt.
De aici, de sus, mă contemplu stând sub mine, în fotoliul acoperit cu mileu. Nu-mi dau seama ce fac, probabil nimic, parcă mă legăn, parcă gem şi îmi răzuiesc pielea de pe degete, până când pe ciorapi se depune un strat gros de pudră sau praf, ce-mi aminteşte de o fărâmă de ciocolată aerată.
Momentul zero: eu-stalactita mă regăsesc în fotoliu. Urlu:
-Săr’mâna!
Dar nu mă aud. Insist:
-Alo! Tovarăşa’!
Nimic. Îmi umflu bojocii şi îmi umplu gura cu un cocoloş de flegmă, apoi mă scuip drept în creştet. Sputa n-o azvârl, ci o las să se prelingă, în aşa fel încât între noi doi, sau mai corect spus în mine, să existe un soi de comunicare. Pe firul tot mai subţire de salivă urcă repede, repede un păianjen. Mai să ajungă la buzele mele, când brusc firul se rupe, iar păianjenul planează cu toate picioarele egal depărtate, ca spiţele unei umbrele. Reuşeşte să-mi aterizeze pe gură, să se agaţe, pendulând, de bărbie, declanşând o senzaţie violentă de vomă. Suflu. Monstruoasa arahnidă se rostogoleşte pe braţul fotoliului, spre parchet, îşi recapătă echilibrul şi, cu ultimele forţe, se ascunde într-un papuc.
Tremur de scârbă. Îmi este milă. Cu mişcări circulare mângâi după ureche, unde ştiu că-mi place. Simt atingerea şi mă uit, mă descopăr şi strig:
-Coboară smintitule de acolo, poate cazi şi te pomeneşti cu o entorsă!
Răspund:
-N-ai tu grijă, cucoană! Vezi-ţi mai bine de hapurile tale!
Pufnesc:
-Leguma are glas!
Pe urmă, doar ca să-mi fac în ciudă, mă plimb în patru labe, înainte şi înapoi, de-a lungul şi de-a latul tavanului. Mă întărât:
-Tu, aia, îndopata cu antidepresive, aşa-i că ţi-ar plăcea să te invite un domn galant la o promenadă pe aici, prin cer? De-ai fi oleacă mai tânără, nu mult, vreo treizeci de ani, de ţi s-ar sufleca fusta peste cur, de s-ar chiorî bărbaţii la chiloţeii tăi, la ţâţele revărsate peste sutien, de te-ar fluiera, de ar sări cu pantalonii în vine, să te apuce, să te prindă, să te întoarcă, de şi-ar învârti semeţiile ca pe nişte lasouri...
Mă enervez şi sar să mă prind. Mă feresc, deşi nu-i nevoie. Distanţa e relativ mare şi oricum n-am destulă vlagă în oase. Fotoliul se răstoarnă. Mă tuflesc de podea, cu un zgomot sec, de dop scos dintr-o sticlă de şampanie. Aleg un papuc, tocmai cel din care văd că iese, în mare grabă, păianjenul. Arunc, dar nu mă nimeresc. Lovesc doar policandrul. Deşurubez unul dintre becuri, fixez ţinta, imit uruitul unui bombardier, fluier ca un proiectil în picaj. Mă rănesc la tâmplă. Ameninţ:
-Îmi las unghiile să crească şi te aştept, chiposule!
N-am cu cine. Fufele n-au habar de glumă. Fac un gest a lehamite. Nu mă mai bag în seamă. Aleg o poziţie comodă şi scot un cui şi o riglă. Liniez cu răbdare o porţiune din tavan. Ca într-un caiet de dictando. Îngenunchez şi scrijelesc primul semn al momentului zero.
Mă las baltă, parcă sunt un bufon, m-am întors cu fundul la mine şi m-am aplecat atât de tare, încât de aici, de jos, observ cu jenă că sunt supravegheat de un ochi excesiv de curios, probabil atins de cataractă, înconjurat de gene lungi şi ondulate. Uite-mă cum mâzgălesc inepţii. Ninge în cameră. Greu, foarte greu mă reinstalez în fotoliu, ca la bordul unei nave-amiral. Îmi aranjez părul. Podoaba capilară seamănă cu un snop de ceaprazuri argintii. Pândesc în jur, doar eu de sus, dar cu totul absorbit de noua îndeletnicire. Deocamdată nu sunt un pericol.
Mă descotorosesc de pantaloni. Rămân în chiloţi. Caut sub jartieră. Dau peste cusătură. Nu vreau să-mi amintesc cât de dureros a fost să mă descurc doar cu un ac şi un fir de păr, fără anestezie, în fiecare zi maxim un milimetru. Altfel m-ar fi suprins. Altfel m-ar fi închis. Altfel m-ar fi legat. Nu vreau să-mi amintesc cât a durat să feliez o suprafaţă minusculă de piele, sub care am ascuns...
Cumva mi-am dat seama ce se petrece dedesubt? Respir uşurat. Alarmă falsă. Tot concentrat la ce scriu. Sau desenez, naiba ştie! Dar n-am timp. Deja am acoperit cu glife ciudate un sfert din tavan. Ninge în cameră.
Dau la o parte, ca şi cum aş deschide larg o fereastră, pătratul decupat de piele. Dindărăt extrag o hârtie cât o unghie, subţire ca o lamelă. Atent, folosind două scobitori, o despăturesc, am răbdare, ca nu cumva să o rup, peste o oră obţin un timbru, apoi o filă de vocabular, în sfârşit, după alt ceas de trudă şi spaimă şi pândă, izbutesc să dublez suprafaţa. Dacă n-aş fi conştient că oricând mă pot surprinde, dacă nu mi-aş primejdui viaţa, până deseară aş reusi să despăturesc întreg manuscrisul şi l-as derula prin balcon, peste pervaz, până în stradă.
Scot din buzunarul de la piept un creion bont. Îl ascut între dinţi. Cu o singură apăsare din încheietură, conturez prima literă a momentului zero.
Dacă aş fi destul de curajos ca să mă numesc Serenus Zeitblom, lupta s-ar sfârşi aici. Poate că aş pierde cu o bucurie nedisimulată. Cu inima uşoară. Nu numai curajul, dar ar trebui să am şi o minimă doză de ipocrizie, ca să afirm că, în postura de aspirant la un viitor luminos, mă dedic prea puţin planurilor mele de împlinire profesională şi urmăresc febril, absorbit cu totul, evoluţia bizarului meu prieten Adrian Leverkühn. Spre deosebire de Serenus, eu sunt pragmatic şi singura mea dorinţă, devenită pe zi ce trece o nevoie tot mai greu de amânat, este să scap de laiol.
Uite-mă aici. Abia a debutat faza intermediară, când moartea aşteaptă pe un taburet la mine în casă, pe hol, cuminte, curată, îmbrăcată într-un capot, cu degetele deformate de poliartrită, făcute ghem în poală. Slăbuţă şi mignonă. Se uită în gol şi numără încontinuu.
Mi s-a lipit un plasture transdermic pe spate. Transpir şi am frisoane. Sunt norocos. Într-un prospect la un medicament anume se preciza că pacientul va auzi voci. Eu am parte doar de oboseală, somnolenţă, vărsături, pierdere în greutate, sieste postprandiale ratate, indispoziţie, tremor, confuzie, depresie, dispepsie, infecţii ale tractului urinar. Dar nu voci.
Ieri îmi pregăteam bagajul. Să plec unde tot promit că plec de treizeci de ani încoace.
**
Există un moment zero. Prima dată când umblu pe tavan. Atârn cu părul vâlvoi. Călăresc tija rece a policandrului, ca o vrăjitoare pe mătură, goală şi fericită ca Margareta lui Bulgakov, sub halatul cu poalele răsfrânte, de sub care se iveşte cucul vânăt.
De aici, de sus, mă contemplu stând sub mine, în fotoliul acoperit cu mileu. Nu-mi dau seama ce fac, probabil nimic, parcă mă legăn, parcă gem şi îmi răzuiesc pielea de pe degete, până când pe ciorapi se depune un strat gros de pudră sau praf, ce-mi aminteşte de o fărâmă de ciocolată aerată.
Momentul zero: eu-stalactita mă regăsesc în fotoliu. Urlu:
-Săr’mâna!
Dar nu mă aud. Insist:
-Alo! Tovarăşa’!
Nimic. Îmi umflu bojocii şi îmi umplu gura cu un cocoloş de flegmă, apoi mă scuip drept în creştet. Sputa n-o azvârl, ci o las să se prelingă, în aşa fel încât între noi doi, sau mai corect spus în mine, să existe un soi de comunicare. Pe firul tot mai subţire de salivă urcă repede, repede un păianjen. Mai să ajungă la buzele mele, când brusc firul se rupe, iar păianjenul planează cu toate picioarele egal depărtate, ca spiţele unei umbrele. Reuşeşte să-mi aterizeze pe gură, să se agaţe, pendulând, de bărbie, declanşând o senzaţie violentă de vomă. Suflu. Monstruoasa arahnidă se rostogoleşte pe braţul fotoliului, spre parchet, îşi recapătă echilibrul şi, cu ultimele forţe, se ascunde într-un papuc.
Tremur de scârbă. Îmi este milă. Cu mişcări circulare mângâi după ureche, unde ştiu că-mi place. Simt atingerea şi mă uit, mă descopăr şi strig:
-Coboară smintitule de acolo, poate cazi şi te pomeneşti cu o entorsă!
Răspund:
-N-ai tu grijă, cucoană! Vezi-ţi mai bine de hapurile tale!
Pufnesc:
-Leguma are glas!
Pe urmă, doar ca să-mi fac în ciudă, mă plimb în patru labe, înainte şi înapoi, de-a lungul şi de-a latul tavanului. Mă întărât:
-Tu, aia, îndopata cu antidepresive, aşa-i că ţi-ar plăcea să te invite un domn galant la o promenadă pe aici, prin cer? De-ai fi oleacă mai tânără, nu mult, vreo treizeci de ani, de ţi s-ar sufleca fusta peste cur, de s-ar chiorî bărbaţii la chiloţeii tăi, la ţâţele revărsate peste sutien, de te-ar fluiera, de ar sări cu pantalonii în vine, să te apuce, să te prindă, să te întoarcă, de şi-ar învârti semeţiile ca pe nişte lasouri...
Mă enervez şi sar să mă prind. Mă feresc, deşi nu-i nevoie. Distanţa e relativ mare şi oricum n-am destulă vlagă în oase. Fotoliul se răstoarnă. Mă tuflesc de podea, cu un zgomot sec, de dop scos dintr-o sticlă de şampanie. Aleg un papuc, tocmai cel din care văd că iese, în mare grabă, păianjenul. Arunc, dar nu mă nimeresc. Lovesc doar policandrul. Deşurubez unul dintre becuri, fixez ţinta, imit uruitul unui bombardier, fluier ca un proiectil în picaj. Mă rănesc la tâmplă. Ameninţ:
-Îmi las unghiile să crească şi te aştept, chiposule!
N-am cu cine. Fufele n-au habar de glumă. Fac un gest a lehamite. Nu mă mai bag în seamă. Aleg o poziţie comodă şi scot un cui şi o riglă. Liniez cu răbdare o porţiune din tavan. Ca într-un caiet de dictando. Îngenunchez şi scrijelesc primul semn al momentului zero.
Mă las baltă, parcă sunt un bufon, m-am întors cu fundul la mine şi m-am aplecat atât de tare, încât de aici, de jos, observ cu jenă că sunt supravegheat de un ochi excesiv de curios, probabil atins de cataractă, înconjurat de gene lungi şi ondulate. Uite-mă cum mâzgălesc inepţii. Ninge în cameră. Greu, foarte greu mă reinstalez în fotoliu, ca la bordul unei nave-amiral. Îmi aranjez părul. Podoaba capilară seamănă cu un snop de ceaprazuri argintii. Pândesc în jur, doar eu de sus, dar cu totul absorbit de noua îndeletnicire. Deocamdată nu sunt un pericol.
Mă descotorosesc de pantaloni. Rămân în chiloţi. Caut sub jartieră. Dau peste cusătură. Nu vreau să-mi amintesc cât de dureros a fost să mă descurc doar cu un ac şi un fir de păr, fără anestezie, în fiecare zi maxim un milimetru. Altfel m-ar fi suprins. Altfel m-ar fi închis. Altfel m-ar fi legat. Nu vreau să-mi amintesc cât a durat să feliez o suprafaţă minusculă de piele, sub care am ascuns...
Cumva mi-am dat seama ce se petrece dedesubt? Respir uşurat. Alarmă falsă. Tot concentrat la ce scriu. Sau desenez, naiba ştie! Dar n-am timp. Deja am acoperit cu glife ciudate un sfert din tavan. Ninge în cameră.
Dau la o parte, ca şi cum aş deschide larg o fereastră, pătratul decupat de piele. Dindărăt extrag o hârtie cât o unghie, subţire ca o lamelă. Atent, folosind două scobitori, o despăturesc, am răbdare, ca nu cumva să o rup, peste o oră obţin un timbru, apoi o filă de vocabular, în sfârşit, după alt ceas de trudă şi spaimă şi pândă, izbutesc să dublez suprafaţa. Dacă n-aş fi conştient că oricând mă pot surprinde, dacă nu mi-aş primejdui viaţa, până deseară aş reusi să despăturesc întreg manuscrisul şi l-as derula prin balcon, peste pervaz, până în stradă.
Scot din buzunarul de la piept un creion bont. Îl ascut între dinţi. Cu o singură apăsare din încheietură, conturez prima literă a momentului zero.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)