*
Dacă aş fi destul de curajos ca să mă numesc Serenus Zeitblom, lupta s-ar sfârşi aici. Poate că aş pierde cu o bucurie nedisimulată. Cu inima uşoară. Nu numai curajul, dar ar trebui să am şi o minimă doză de ipocrizie, ca să afirm că, în postura de aspirant la un viitor luminos, mă dedic prea puţin planurilor mele de împlinire profesională şi urmăresc febril, absorbit cu totul, evoluţia bizarului meu prieten Adrian Leverkühn. Spre deosebire de Serenus, eu sunt pragmatic şi singura mea dorinţă, devenită pe zi ce trece o nevoie tot mai greu de amânat, este să scap de laiol.
Uite-mă aici. Abia a debutat faza intermediară, când moartea aşteaptă pe un taburet la mine în casă, pe hol, cuminte, curată, îmbrăcată într-un capot, cu degetele deformate de poliartrită, făcute ghem în poală. Slăbuţă şi mignonă. Se uită în gol şi numără încontinuu.
Mi s-a lipit un plasture transdermic pe spate. Transpir şi am frisoane. Sunt norocos. Într-un prospect la un medicament anume se preciza că pacientul va auzi voci. Eu am parte doar de oboseală, somnolenţă, vărsături, pierdere în greutate, sieste postprandiale ratate, indispoziţie, tremor, confuzie, depresie, dispepsie, infecţii ale tractului urinar. Dar nu voci.
Ieri îmi pregăteam bagajul. Să plec unde tot promit că plec de treizeci de ani încoace.
**
Există un moment zero. Prima dată când umblu pe tavan. Atârn cu părul vâlvoi. Călăresc tija rece a policandrului, ca o vrăjitoare pe mătură, goală şi fericită ca Margareta lui Bulgakov, sub halatul cu poalele răsfrânte, de sub care se iveşte cucul vânăt.
De aici, de sus, mă contemplu stând sub mine, în fotoliul acoperit cu mileu. Nu-mi dau seama ce fac, probabil nimic, parcă mă legăn, parcă gem şi îmi răzuiesc pielea de pe degete, până când pe ciorapi se depune un strat gros de pudră sau praf, ce-mi aminteşte de o fărâmă de ciocolată aerată.
Momentul zero: eu-stalactita mă regăsesc în fotoliu. Urlu:
-Săr’mâna!
Dar nu mă aud. Insist:
-Alo! Tovarăşa’!
Nimic. Îmi umflu bojocii şi îmi umplu gura cu un cocoloş de flegmă, apoi mă scuip drept în creştet. Sputa n-o azvârl, ci o las să se prelingă, în aşa fel încât între noi doi, sau mai corect spus în mine, să existe un soi de comunicare. Pe firul tot mai subţire de salivă urcă repede, repede un păianjen. Mai să ajungă la buzele mele, când brusc firul se rupe, iar păianjenul planează cu toate picioarele egal depărtate, ca spiţele unei umbrele. Reuşeşte să-mi aterizeze pe gură, să se agaţe, pendulând, de bărbie, declanşând o senzaţie violentă de vomă. Suflu. Monstruoasa arahnidă se rostogoleşte pe braţul fotoliului, spre parchet, îşi recapătă echilibrul şi, cu ultimele forţe, se ascunde într-un papuc.
Tremur de scârbă. Îmi este milă. Cu mişcări circulare mângâi după ureche, unde ştiu că-mi place. Simt atingerea şi mă uit, mă descopăr şi strig:
-Coboară smintitule de acolo, poate cazi şi te pomeneşti cu o entorsă!
Răspund:
-N-ai tu grijă, cucoană! Vezi-ţi mai bine de hapurile tale!
Pufnesc:
-Leguma are glas!
Pe urmă, doar ca să-mi fac în ciudă, mă plimb în patru labe, înainte şi înapoi, de-a lungul şi de-a latul tavanului. Mă întărât:
-Tu, aia, îndopata cu antidepresive, aşa-i că ţi-ar plăcea să te invite un domn galant la o promenadă pe aici, prin cer? De-ai fi oleacă mai tânără, nu mult, vreo treizeci de ani, de ţi s-ar sufleca fusta peste cur, de s-ar chiorî bărbaţii la chiloţeii tăi, la ţâţele revărsate peste sutien, de te-ar fluiera, de ar sări cu pantalonii în vine, să te apuce, să te prindă, să te întoarcă, de şi-ar învârti semeţiile ca pe nişte lasouri...
Mă enervez şi sar să mă prind. Mă feresc, deşi nu-i nevoie. Distanţa e relativ mare şi oricum n-am destulă vlagă în oase. Fotoliul se răstoarnă. Mă tuflesc de podea, cu un zgomot sec, de dop scos dintr-o sticlă de şampanie. Aleg un papuc, tocmai cel din care văd că iese, în mare grabă, păianjenul. Arunc, dar nu mă nimeresc. Lovesc doar policandrul. Deşurubez unul dintre becuri, fixez ţinta, imit uruitul unui bombardier, fluier ca un proiectil în picaj. Mă rănesc la tâmplă. Ameninţ:
-Îmi las unghiile să crească şi te aştept, chiposule!
N-am cu cine. Fufele n-au habar de glumă. Fac un gest a lehamite. Nu mă mai bag în seamă. Aleg o poziţie comodă şi scot un cui şi o riglă. Liniez cu răbdare o porţiune din tavan. Ca într-un caiet de dictando. Îngenunchez şi scrijelesc primul semn al momentului zero.
Mă las baltă, parcă sunt un bufon, m-am întors cu fundul la mine şi m-am aplecat atât de tare, încât de aici, de jos, observ cu jenă că sunt supravegheat de un ochi excesiv de curios, probabil atins de cataractă, înconjurat de gene lungi şi ondulate. Uite-mă cum mâzgălesc inepţii. Ninge în cameră. Greu, foarte greu mă reinstalez în fotoliu, ca la bordul unei nave-amiral. Îmi aranjez părul. Podoaba capilară seamănă cu un snop de ceaprazuri argintii. Pândesc în jur, doar eu de sus, dar cu totul absorbit de noua îndeletnicire. Deocamdată nu sunt un pericol.
Mă descotorosesc de pantaloni. Rămân în chiloţi. Caut sub jartieră. Dau peste cusătură. Nu vreau să-mi amintesc cât de dureros a fost să mă descurc doar cu un ac şi un fir de păr, fără anestezie, în fiecare zi maxim un milimetru. Altfel m-ar fi suprins. Altfel m-ar fi închis. Altfel m-ar fi legat. Nu vreau să-mi amintesc cât a durat să feliez o suprafaţă minusculă de piele, sub care am ascuns...
Cumva mi-am dat seama ce se petrece dedesubt? Respir uşurat. Alarmă falsă. Tot concentrat la ce scriu. Sau desenez, naiba ştie! Dar n-am timp. Deja am acoperit cu glife ciudate un sfert din tavan. Ninge în cameră.
Dau la o parte, ca şi cum aş deschide larg o fereastră, pătratul decupat de piele. Dindărăt extrag o hârtie cât o unghie, subţire ca o lamelă. Atent, folosind două scobitori, o despăturesc, am răbdare, ca nu cumva să o rup, peste o oră obţin un timbru, apoi o filă de vocabular, în sfârşit, după alt ceas de trudă şi spaimă şi pândă, izbutesc să dublez suprafaţa. Dacă n-aş fi conştient că oricând mă pot surprinde, dacă nu mi-aş primejdui viaţa, până deseară aş reusi să despăturesc întreg manuscrisul şi l-as derula prin balcon, peste pervaz, până în stradă.
Scot din buzunarul de la piept un creion bont. Îl ascut între dinţi. Cu o singură apăsare din încheietură, conturez prima literă a momentului zero.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu