Nimeni nu îi cunoaşte numele adevărat. Doar pseudonimul: Umbilicus Amundi. S-a spus că provenea dintr-o familie de ţigani albi. Că pe fiică-sa o invitaseră la o emisiune, duminică după-amiază, într-una dintre zilele post-revoluţionare. Că interviul făcea parte dintr-o amplă acţiune de recuperare a intelectualilor interzişi de comunişti. Că pe Ana o identificase un detectiv particular, torţionar convertit la valorile democratice şi dispus, pe bani decenţi, să dea de urma oricui. S-a mai zis că fata lui Amundi avea Alzheimer sau era bătrână şi cam surdă sau aşa-i de când îs io pe lumea asta, a pălit-o strechea, ce ştii matale? Că Ana ţinea în casă, printre icoane afumate, fotografii înrămate cu Amundi. Într-una acesta zâmbea în faţa barului de noapte Fu-Ciang. Într-alta sorbea o licoare tulbure dintr-un pahar cu picior, lângă o femeie în rochie de voal semitransparentă.
Cât a durat discuţia cu detectivul, Ana s-a plâns încontinuu de viermele ce roade la dânsa în cap. Tremura şi asuda şi se uita cu frică la bărbatul aşezat pe laviţă. A plâns şi a râs şi s-a pârţâit, roşind şi scuzându-se că nu este ea de vină, ci viermele. A urinat pe un preş. Mai întâi l-a rugat pe domnul în blugi şi cămaşă lilá să nu se uite. Apoi l-a întrebat cine e Ana.
Preotul cătunului a povestit că tac-su a adus-o într-o noapte, pe vremea legionarilor, în anul în care un nor negru a trecut peste Etuza, pe deasupra vadului, şi tocmai pe celălalt mal s-a spart, punând jos o pădure întreagă. Acolo, sub pădure, opreau odinioară nişte ciotârnari, nu mulţi, să tot fi fost zece, cinşpe, cu tot cu puradei şi muieri. Dintre ei s-ar fi ridicat Amundi.
Ciotârnarii ăştia s-au risipit odată cu încercarea statului de a-i sedentariza. Unii ar fi ajuns în America, alţii ar fi bătut coclaurii pe la răsărit, până când i-au strâns sovieticii şi i-au făcut oameni, după chipul şi asemănarea lor. Pe Amundi l-ar fi convins să lepede traiul nomad un văr căpătuit la Bucuresci, cu dugheană pe Lipscani şi abonament la bordel, pe care antreprenoara Ionescu notase:
“Noaptea întreagă se socoteşte 2 numere.
La mai multe numere se face rabat.”
A mai zis preotul că Ana fusese lăsată de tac-su în grija unei babe, singura din tot cătunul care a îndrăznit să iasă şi să vadă cine-i nebunul ce îndoaie uşile creştinilor în toiul nopţii. Amundi s-ar fi tocmit cu femeia în doliu, ar fi umblat în portofelul din piele şi după ce ar fi dat pe gât un păhărel de rachiu, se pare că ar fi plecat mai departe, nu foarte departe însă, pentru că l-au aflat pe malul Etuzei, gol, vânăt şi cu ţeasta crăpată.
De babă se temeau toţi vecinii; seca laptele vacilor şi descânta de întors şi ţinea sfat cu Cel fără Nume şi lua natura oamenilor, adusă în taină de neveste, o fereca într-un lacăt şi o ascundea în pod, ca bărbaţii să nu poftească la ţâţe de ibovnică.
Sub coşmelia ei s-a găsit pe la sfârşitul anilor ’80, cam în timpul excavaţiilor mormântului de la Sveshtari, un cenotaf dedicat tot unui prinţ getic. Sătenii s-au jurat că o văzuseră adesea pe bătrână coborând sub talpa casei. Unii o urmăriseră. Nu fără ca mai întâi să se închine de trei ori şi să-şi scuipe în sân. Ajungeai înăuntru după ce străbăteai aplecat, julindu-ţi umerii de pereţii arcuiţi deasupra în boltă de piatră, un tunel lung de câţiva metri. Brusc tavanul se înălţa şi te aflai într-o încăpere uriaşă, cu bănci, cu femei sculpate, ce aveau şerpi în loc de păr, cu draci neruşinaţi pictaţi deasupra băncilor, în pielea goală şi bărboşi, sorbind smoală din coarne de vacă.
În anul în care s-a publicat raportul săpăturilor de la Etuza de Sus, din satiri rămăseseră vagi dâre de ocru, două cariatide lipseau, dromosul se prăbuşise, astfel că arheologii fuseseră nevoiţi să perforeze mantaua de bolovani şi pământ ca să intre în hipogeu, iar din curioşii care altădată o luaseră pe urmele vrăjitoarei, se mai găsea acum o mână de oase la marginea cimitirului.
Cel Fără Nume li se cuibărise în suflet şi le furase tihna. Deveneau ursuzi şi nu mai aveau somn. Umblau noaptea prin curte, răstindu-se la cineva din întuneric. Într-o zi anume se trezeau, se bărbiereau, se îmbrăcau cu hainele de sărbătoare, îşi lustruiau ghetele şi urcau în pod. Erau daţi jos după ce li se tăia funia.
Pentru a excava împrejurul cenotafului, arheologii au obţinut un aviz şi au dărâmat şandramaua. În zadar le-a cărat baba în tabără lumânări negre sau lucrături stranii, din pene, cioc, aţă de la morţi, gheare şi câlţi. În zadar a dat drumul blestemelor pe Etuza. În zadar a umblat o lună întreagă cu un ou de găină la subraţ. În zadar i-a propus burtosului cu tricou de marinar să i-o aducă pe Ana în cort, pe furiş, la crucea nopţii. Bătrânei i-a crăpat inima şi n-a mai aflat că arheologii angajaseră câţiva localnici să dureze o colibă din chirpici, tocmai sus, pe o chiceră, unde vieţuia o vâlvă albă. Acolo a stat Ana şi acolo şi-a poftit iubiţii, pe care în momentele de trezie ştia să-i înşiruie, cu tot cu nume, slujbă şi fală a mădularului. În coliba de pe chiceră ar fi fătat ea prunci deja morţi, pe care i-ar fi îngropat departe în pădure, ca să nu le mai audă scâncetele în somn.
La emisiunea dintr-o duminică după-amiaza, mânecile filigranate cu şerpuitoare dâre de muci au fâlfâit îndelung, răsucind vorbele părintelui în vârtejuri ameţitoare. Bunul păstor de suflete a stat lângă detectivul care intervenea cu detalii incitante şi lângă Ana, ce aţipise în fotoliu şi torcea. Un telespectator a sunat ca să ofere cadou o pereche de şosete de lână. Altul a dăruit un televizor Diamant.
Detectivul a mai adus-o pe Ana la câteva emisiuni, l-a scos la masă pe un secretar din Ministerul Culturii, apoi a organizat cu mare pompă “Zilele Umbilicus Amundi”. A curtat-o pe o doamnă de la Ministerul de Finanţe, până când patul din Drumul Taberei a cedat. Abia atunci a reuşit să obţină drepturile de autor asupra tuturor documentelor ce ar fi aparţinut lui Amundi.
Doar când detectivul s-a jurat cu mâna pe Biblie că îi va repara, drept compensaţie, gardul din fundul curţii, Ana a acceptat să semneze. Şi-a pus ochelarii, s-a încovoiat, cât pe ce să se frângă şi a desenat deasupra spaţiilor punctate o frunză. Apoi a uitat cu desăvârşire, până în ultima clipă a vieţii ei, cine este această Ana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu