30% discount la ZP plus autograful autorului

oferta este valabila pana la sfarsitul lunii martie. pt detalii privind modalitatea de plata si despre cum se poate intra in posesia romanului, va rog sa contactati autorul. fiecare exemplar va contine un autograf din partea autorului. daca va intrebati la ce foloseste acest autograf, fiti pragmatici si ganditi-va ca dupa ce autorul va ajunge cel mai important scriitor din Romania si eventual va da coltu', s-ar putea sa fiti fericitii posesori ai unei mici averi.

fragment din ZP 3

I.
Fetiţa continua cu aceeaşi voce modelată de tutun. Fusta i se suflecase deasupra şoldurilor, dezvelindu-i chiloţeii roz cu motocei. Vorbea întruna, fără noimă, rulând plictisită un ciorap de mătase înspre coapsă. Din celălalt picior flutura o şosetă. Ca o batistă care saluta voios întoarcerea mateloţilor.
Devora din priviri braţul Albinosului. Celebra cele trei zile scurse de la prima lor întâlnire. Îşi rotea ochii şi declara peltic:
-Uite, uite! Mă dau uţa!
Se amuza dindărătul palmei duse cochet la gură. Chicotea zuruindu-şi cârlionţii, ca pe nişte clopoţei de argint. Lăuda, pufnind în râs, gestul Albinosului. Alţii n-ar fi riscat să devină prizonieri ai staţiei Zvrncul Pyt, doar de dragul unei pişăcioase drăguţe. Ar fi chemat-o de câteva ori, iar dacă n-ar fi primit niciun feedback (în termenii MiculuiVânzător), ar fi plasat bietul copil în grija oficiului divin.
Dar el, înaltul şi altruistul Albinos, cam urâţel, cam plictisitor cu gesturile sale ezitante, mereu timide, cam lipsit de farmec şi nu numai, dar chiar antipatic, prea serios, prea docil şi totusi gata să muşte, el nimerise în capcana uriaşului doar pentru că laţul cu care îl momiseră era alcătuit din zulufi, din fustă dantelată, funde şi piele fragedă şi palme liliputane.
El se sacrificase pe altarul copilăriei veşnice şi o zgâlţâi ca să o scurtcircuiteze, o îmbrânci nu tocmai blând, îndesându-i în gură ultima vocală din “veşnice”, până ce Fetiţei îi trosniră fălcile, îi căzură braţele pe langă trup şi, cambrându-se, rămase cu capul pe spate, cu un picior în aer, pe post de catarg pentru şoseta fâlfâitoare. Repeta ca un patefon căruia i se tocise acul:
-Veşnica pomenire! Veşnica pomeni-i-re!

Albinosul se calmase. Prea exagerase cu pumnii ăia ameninţători, cu înghiontelile şi hămăitul îndârjit. Alţii i-ar fi zis: ţi-e frică, amărâtule, dacă ai creat cu istericalele tale un tromb, o gâlmă din păr de animale şi cioc de gâscă, aşa cum îi aduceau vrăjitorii MameiOricui, la mănăstire? Dacă trombul ăsta i-a înfundat artera, ca un dop înţepenit în gâtul unei sticle de vin? Ce te faci, ce te faci dacă vor constata că Fetiţa a murit din cauza ta? O să le explici domnilor în halate albe, cu obraji supţi, chelie distribuită inegal din vârful creştetului spre tâmple, că voi, stimaţi domni în halate, ştiţi, cu siguranţă, că nenumărate sunt căile formării trombilor? Posibil, dar ei te vor contrazice, vor trânti pe birou o cărămidă,”Anuarul bunului medic”, o vor felia în subdiviziuni nu mai groase decât muchea de cuţit, pe care le vor împrăştia-le vor amesteca, îţi vor spune: acum taie!, apoi vor extrage din grămadă tocmai cartea câştigătoare. Vor scuipa pe ea şi ţi-o vor lipi în frunte, dar cartea, neumezită îndeajuns, se va desprinde, lăsându-ţi o urmă, un dreptunghi roşiatic, pe suprafaţa căruia, în negativ, va sta scris:”Ucigaşul de fetiţe închipuite”.
Se calmase şi se apropiase de urechea ei. Respiraţia lui o gâdilă, încleştându-i spasmodic maxilarul. Cuvintele i se opriră pe limbă, unele peste altele, ca într-un ambuteiaj, patefonul tăcu, un efect binefăcator al trismusului pe care halena Albinosului îl declanşase, doar pentru un singur moment însă, o singură clipă de linişte asurzitoare, după care acul zgârie din nou:
-Veşnica pomeni-i-re!
-Nu te pricepi! începu Albinosul prevăzător, pândind reacţia Fetitei.
Părea să nu-l bage în seamă. Se îndârji:
-Nu te pricepi! Nu eşti convingătoare!
Niciun răspuns.
-Joci prost!
Deveni mai îndrăzneţ:
-Ia uită-te la ea! Câtă vopsea, cât rimel!
Atinse prevăzător obrazul Fetiţei:
-Cât fard!
Îi desenă pe vârful nasului un emoticon vesel.
-Nu ţi se încleiază pleoapele, zăludo?
Sfârşitul întrebării îl rostise în gând. Prinse curaj:
-Zăludo?
Nimic. Se înverşună, îşi arătă caninii, asmuţindu-se:
-Falso ipocrito cocotă ieftină fără ţâţe!
Se dădu câţiva paşi înapoi, pe jumătate răsucit, gata s-o ia la goană. Şoseta fâlfâitoare se pleoştise. În bernă. Mateloţii se îmbarcaseră. Şobolanii mişunau în pântecul vaporului.
Prinse curaj şi lătră îndelung, stârnind ecouri şi trezind vietăţi stranii, pe care niciun atlas nu le mai consemnase până atunci.

II.
Fetiţa îşi reveni pe neaşteptate. Scoase dintr-un buzunar o acadea. Sparse bulbul gumat, îl sfărâmă sub călcâi şi îl presără de-a lungul ecartamentului. Se aşeză la extremitatea peronului, bâţâindu-şi picioarele în gol. Se aplecă nu foarte mult, scrutând bezna tunelului:
-Hai la mama, şub şub şub!
Îşi drese glasul şi repetă, de data asta cântat:
-Hai la mama, şub şub şub!
Se ivi un guzgan uriaş, cu o coadă de două ori mai lungă decât restul corpului, pe care o sprijinea pe creştet, între urechile ciulite. Cu vârful cozii pipăia cimentul, ocolea cocoloaşele de flegmă şi, când în sfârşit se hotăra să înainteze, flatula tumultuos, duduind ca un tractor.
-Săracu’, e aşa bătrân, că nu mai are miros! Cred că suferă şi de cataractă! Uneori arunc aproape de el un muc de ţigară, o hârtie, o coajă de sămânţă, ce găsesc pe jos. Abia după ce pipăie mucul sau hârtia sau coaja, după ce decodifică informaţia şi o clasifică în sertăraşul ăla de sub scăfârlie drept “primejdie”, abia atunci realizează, bleguţul, că e musai să se panicheze şi chiţăie şi se sperie în reluare, se refugiază în cotloanele lui sigure! O zi-două nu mai are tupeu să iasă! Prostănacul meu mic! îl alintă Fetita, privindu-l drăgăstos pe guzganul care, stând pe lăbuţele dinapoi, apucase un grăunte zaharisit şi îl ronţăia lacom.
Se confesă Albinosului:
-Afară i-aş pune otravă! Aici aş înnebuni atât de singură! Trebuie să am o ocupaţie!
Oftând :
-Aşa că hrănesc putorile astea, automatele astea de boli!
Printre dinţi:
-Le introduci o fisă în cur şi faci rost de orice morb doreşti!
Vârâse băţul acadelei în gură. Îl scoase între două degete, gest reflex al fumătorilor. Se ridică şi îsi scutură fusta, de care spânzurau, anemice, tulpinile tricotate ale unor lalele din catifea. Înaintă spre Albinos, în timp ce acesta se retrăgea, un pas ea, unul el, ca un tango pătimaş. Recapitulă fără să se încurce, fără să omită vreo virgulă, vreo ezitare, frazele Albinosului. Zâmbi candid:
-Te auzisem, dar am vrut să aflu tot! Însă tu aberai întruna, iar mie mi-era frică să nu mă dau de gol, să realizezi că habar n-am să mimez un delirium tremens! Mă scălâmbăiam şi-mi împleticeam limba, tot repetând “veşnica pomenire”! Dar nimic! Ţie când îţi ţâţâia fundul (“am omorât-o pe domnişorică, vai vai vai!”), când erai atât de absorbit de enunţurile tale, încât nu observai că eu rânjeam şi că înlocuisem “veşnica pomenire” cu “inevitabila putrezire”. Acuma, frumos e să lămuresc omu’, să nu plece scărpinându-se după ureche. Iată problema: se ia un Albinos şi se pune în staţia Zvrncul Pyt, lângă Fetiţă. Se calculează tot felul de traiectorii, se adună şi se scade şi la sfârşit se împarte. În urma unei ecuaţii sinuoase, Albinosul îşi iese din papuci, sau îşi pierde răbdarea, sau se enervează şi, aşa desculţ, o îmbrânceşte pe Fetiţă, reacţie normală, având în vedere aberaţiile cretinoide ale acesteia, îi prăjeşte nişte sinapse şi o transformă, ocazional, într-o legumă. Apoi profită de vulnerabilitatea ei şi emite nişte sentinţe revoltătoare, pe alocuri justificate. Punctual: tu ai spus “nu te pricepi!”
Fetiţa declară că ba da, se pricepea, că era destul de convingătoare, odată ce juca rolul ăsta de cel mult cinci zile (cu o zi înaintea sosirii Albinosului primise un instructaj sumar, câteva replici acolo, câteva repetiţii, ceva material didactic şi vizionări de casete cu plozi cărora, conştiincioşi, părinţii le filmaseră inclusiv naşterea prin cezariană), că nu juca mai prost decât el, că nu era fard, ci obraz bucălat, fraged şi fin, că năsucul îi era alb pentru că se mânjise cu lapte bătut (băuse o cană mare, mare şi mâncase o felie uite-atâta de pâine prăjită, cu unt topit), că nu folosea vopsea sau rimel, că nu i se încle... încle... înclează genele, nenea şi nu sunt falsă, nici ipochită, sunt o copiluţă cuminte şi dacă vei să ştii, am în piept doi mugurei! Sâc, sâc!...Vei să ţi-i arăt?

fragment din ZP 2

I.
Te gândeşti la vitrina cu peruci, uzi florile, tai vârful ficusului şi înmoi pâinea în ou. O laşi să se rumenească. Aroma ocoleşte borta viitorului beci, abia de încreţeşte apa strânsă înăuntru, speriind mormolocii. Dilată nările câinelui doberman, care plescăie şi chelălăie executând un du-te-vino identic în jurul cuştii (durate pe vremea când era pui,”să fie încăpătoare, să nu mănânce unde-şi face nevoile!” proclamase pe atunci TatălNostru, admirându-şi opera). Însă ţarcul s-a tot micşorat, invers proporţional cu dublările, triplările, cvadruplările deja bătrânului Rex. Aroma se înalţă, evitând urcuşul anevoios, nu se opreşte la grajd, ci dispare după nuc şi reapare sub cireşul amar, de unde, grăbită să nu se ardă pâinea cu ou, se întoarce în bucătărie cu trei copii gălăgioşi. Le torni lapte în căni, îi mai întrebi de una, de alta, îi alungi la joacă şi îţi iei conştiincioasă prima serie de medicamente.
Repeţi asta şaizeci de dimineţi, timp în care deretici prin camere, când la etaj, când la parter, coşi goblenuri, ştergi masa din sufragerie, pe care vei sta întinsă, într-un sicriu cu dantelă. Nu acum. Peste încă jumătate de an. Supa nu mai are gust, asta e, sarea dăunează, în ultima iarnă ţipi la Albinos (neîndemânaticul a umplut casa de fum), noroc cu MiculVânzător care meştereşte ce meştereşte în centrală şi reuşeşte să aprindă focul. Se înfierbântă caloriferele, se încălzeşte sufrageria, afară ninge...
Te cerţi cu soţul tău. E tot mai nervos. În rarele momente de acalmie împrăştie glume jignitoare, aşa cum ar scuipa seminţe în parc, despre mototolul de Albinos, despre tine şi MiculVânzător şi Costum. Îndrăzneşte numai să-l temperezi, îndrăzneşte să schimbi subiectul! Contrează ironia lui brută şi vei asista la ritualul sfâşierii cămăşii, cu toate variantele conexe: urletele cu spume la gură, îmbrâncelile care sunt o avertizare a potenţialului fizic (comportament explicat într-un documentar despre urşi), văicărelile conjugate cu ameninţări de genul “lasă că o să mor eu, o să vă mănânce câinii!”, sau ”o să-mi pun ştreangul de gât!”. Copiii nu se pricep să interpreteze circul TatăluiNostru, îl iau aşa cum vine şi, ignorând crampele stomacale, vă imploră să vă împăcaţi, vă cer iertare, deşi habar n-au pentru ce, tremură de frică să nu fie cineva omorât...

Dar medicamentele nu mai au efect. Alt pelerinaj medical. Portbagaj umplut cu vin, carne şi brânză în coajă de brad. Buzunarele doldora cu bancnote de o sută pentru medici, de cincizeci pentru asistente. Concluzia:”E puţin cam târziu, dar se mai poate rezolva ceva.” Doar că niciodată nu vi se explică unde poate fi găsit acel ceva. Sau cât costă. Soţul tău îl caută. Vine de la serviciu, împrumută bani de la rude şi zbiară la ele dacă se codesc să-l ajute. Deznoadă şi înnoadă prietenii interesate. Apreciezi tot ce face pentru tine, zbuciumul său şi lupta deznădăjduită, în rezultatul căreia încet, încet nu mai crezi.
Nu doarme noaptea. Scotoceşte prin arborele genealogic după vreo mătuşă uitată. Aproximează în gând cam cât ar putea să-i ceară. Te iubeşte. Se perpeleşte în pat văzându-te deformată, învineţită, aproape cheală, urlă când îl rogi să te ia în braţe şi să te ducă la veceu, urlă pentru că SfântaFamilie, pentru care a construit casa asta şi a muncit ani de-a rândul, se va destrăma. E singur şi crezi că îi place (singur împotriva tuturor!), dar în curând va obosi. Apreciezi tot ce face pentru tine...
...dar, cu siguranţă, dacă te-ai întrema, ai intenta divorţ. Nu pentru că nu mai ţii la el, ci doar pentru că te-ai săturat ca altul să-ţi trăiască viaţa. După mofturile, după orgoliul şi nerăbdarea lui. Acum râzi! Acum dă-mi dreptate! Acum plângi, afurisito!

II.
“Cură” bisericească. Acelaşi circuit. Consulţi preotul din parohia de care aparţii care te trimite la protopop care te trimite la un călugăr cu har din mănăstirea X. Acolo ţi se va recita din Moliftele Sfântului Vasile (“adică blestemele Marelui Vasilie pentru cei ce pătimesc dela diavoli şi pentru toată neputinţa, care se citesc numai de către preot, în ziua Sfântului Vasilie, la slujbele de obşte rânduite, sau la orice altă neputinţă gravă”- http://www.resurse-ortodoxe.ro/rugaciuni/moliftele-sfantului-vasile/).
Înainte de plecare mai copiezi de pe acelaşi site nişte rugăciuni de buzunar, adresate câtorva divinităţi minore din panteonul creştin, ca Sf. Nectarie Taumaturgul sau Sf. Parascheva. Te-ai gândit că pot fi de folos la drum lung (şi cale bătută), aşa cum e apa din geanta frigorifică sau bunăoară minunăţiile de sandvişuri cu roşii, caşcaval şi pastramă.
Copiii te însoţesc. O minivacanţă nu le strică! Aer tare de munte, de la care ţi se taie respiraţia, vulturi cât viţeii prăbuşindu-se în poiană după iepure. Albinosul ar completa că geţii imaginaseră o pasăre cu cioc răsucit, ducându-şi prada în gheare. I-ai da dreptate, fără să îl asculţi. E un băiat tare deştept, însă peste măsură de plictisitor.
Aici sus o femeie aduce lumânări negre, însă nu i se dă voie să le aprindă. Asişti la o slujbă la care, din senin, ţie şi stareţului şi măicuţelor vi se face atât de rău, încât sunteţi siliţi să întrerupeţi ritualul. Un obiect sferic format din pene şi păr de lighioane e găsit în iarbă, în spatele mănăstirii, lângă pridvorul chiliilor. Lucrătura diavolului. Zile în şir stareţul se căzneşte să întoarcă blestemele.
Episodul ecleziastic nu-ţi aduce nimic nou. Tot în braţe te cară la veceu TatălNostru. Cum te mai dor urechile! Ai un vierme care sapă din ce în ce mai adânc. Spre creier, unde-şi va depune ouăle. Îl rogi pe Albinos să călească usturoi. Aleargă pe scări, aruncând dintr-o palmă în alta căţeii fierbinţi. Parcă, parcă te mai linişteşti. Însă TatălNostru a aflat ceva ce îţi ascunde. Nu cum ar trebui, adică zâmbindu-ţi tot timpul, cocoloşindu-te şi alimentându-ţi speranţa. Nu. Bântuie prin camere, ca un strigoi şi se ceartă şi se ceartă şi se ceartă.
Într-o zi îi cheamă pe băieţi în livadă. Îl vezi când iese. Duce patru beri într-o sacoşă. Revine peste jumătate de oră. Are ochii roşii. La fel Albinosul şi MiculVânzător. Costumul s-a şifonat.
Ţi s-ar spune, compătimitor, că eşti putredă. Că nu mai ai nimic bun în trupul ăla. Te internezi iar şi...
Cam aici se rupe firul. Alţii din jur ar povesti că nu-i mai deosebeai. Că te căzneai să articulezi un cuvânt. Că noaptea aveai vedenii, te speriai şi ţipai. Aşa cum, în ultimele ore ale vieţii tale, din cauza unui fulger pare-se, ai început să gâfâi, să te holbezi în tavan, să te răsuceşti în cearşafuri, lângă TatălNostru care, trezit brusc, îşi frângea mâinile neputincios. Ora două. Preot, salvare. Ţi-au înţepat venele. Te-au stropit cu agheasmă. Lumânare la cap. Albinosul întrebând pe nenea acela bătrân, cu sutană, dacă tu vei... (n-a fost lăsat să termine, i s-a făcut semn să tacă, dacă îi auzi?). Culcarea, băieţi/ scularea, băieţi/ e timpul. Un moment de semiluciditate, în care ai vrut să-ţi strângi copiii la piept. Dar corpul nu te-a ascultat. E drept, s-au desfăcut braţele, însă degetele i-au zgâriat pe faţă. Nu îmbrăţişare, ci sfâşiere. Totuşi ei nu s-au opus. Au îndurat plângând. Salvare, preot, un surâs din colţul gurii, un fir de sânge. Pa, pa, dragilor!
De sus te-au hurducat pe scări, în pătură, până-n sufragerie, să te spele.

doi bunici/ se-ntâlnesc/ se plac/ se drăgostesc/ şi nasc un sicriu

fragment din ZP

-Bine aţi venit, puilor! îi întâmpină Eva, după o oră în care MiculVânzător izbise cu pumnii şi picioarele, sunase de nşpe mii de ori şi profitase de pauzele dintre melodii, ca să atace şi mai înverşunat foaia de ceapă, care, în principiu, îi apăra de hoţi şi de vecini indiscreţi.
-Ştii de la cât suntem aici? Nici măcar bulendrele nu ţi le-ai strâns! De ce ai pus siguranţa? De ce ai dat aşa tare, tâmpito?
Eva zâmbi dulce:
-Dormeam! O sa le strâng! De frică! Am ascultat “Somn bizar”, apoi...
Pe retine se curtau două salamandre.
-Iar ai fumat la calculator! Marş cu scrumiera la bucătărie!
Eva se execută fără comentarii. Pluti prin cameră. MiculVânzător se instală pe un scaun şi sorbi din cafeaua veche. Adulmecă îndelung, cu nările dilatate. Chicoti triumfător:
-Ai băut, nu? Pute a bere! Nu, nu cumva să negi! Fii măcar sinceră!
-...
-Ce-ai făcut cu banii de mâncare?
Printre buzele Evei se revărsă un torent:
-Mi-am cumpărat o pizza cu şuncă madama de la Asociaţia Victimelor Viitoarelor Conflagraţii nu semnează fără două luni de probă Oana e o proastă Marius e un prost oooo da’ ce prost e Marcel să vezi fază imprimanta nu mai are cartuş tot galbenul pe aztecii tăi uuuuui am alunecat unu’ a râs de mine împiedicato şi-au epuizat bugetul la ştiri o băbuţă a pus pe foc o cizmă cu zece bulioane nu mai rezist clar nu mai rezist ăştia mă sapă şeful mă tot abureşte cu comisionul tot mai des mă doare capul ameţesc e scumpă o tomografie cum să-i iei fată cadou de la magazinul ăla numa’ produse la 150 de mii da’ dacă nici ţie nu-ţi place cămaşa clar o să fiu dezamăgită tătăiţu’ e bolnav are alzheimer şpăgari cu toţii cică unu’ a refuzat să opereze dacă nu primeşte 2 milioane ce vreţi să mâncaţi Costumul iar ţine regim ha ha ha puţină ciorbă de oase şi sandvişuri ah am uitat vecinul ne întreabă dacă n-avem nevoie de copie la cheia de la cutia poştală e mai ieftin în Carrefour nu, n-am băut, nu mint, n-am băut, vezi vreo sticlă?, eşti paranoic, păi, după tine, tot timpul miros a bere, sincer, cât pot eu de sincer, n-am băut, nu înţelegi, în pizda mă-tii, că n-am băut?
MiculVânzător scuipă o înjurătură. Ieşi din bucătărie, trântind uşa. Înjurătura adăstă lângă Eva. Un strat de var se aşternu, ca o primă zăpadă, pe falusul nerăbdător să pătrundă în prietena comună.
Eva deschise uşa, doar ca să o trântească şi mai tare. Apoi înhăţă o farfurie, o ridică deasupra capului, închise ochii şi o izbi de podea. Un ciob se înfipse în talpă. Eva scânci. Sfâşie calendarul. Se lovi cu capul de perete.
MiculVânzător descărca un film. Bufniturile îl întărâtară. Se repezi asupra Evei. Îi dădu un şut, plescăi de plăcere, prietena comună ripostă, zgâriindu-l pe obraz:
-Eşti o muiere... o muiere! scrâşni Eva.
Salamandrele plonjară în adâncuri. Luă ţigara şi o strivi de coapsa MiculuiVânzător.
Cu o palmă o aruncă pe Eva sub chiuvetă. Sări pe ea şi o strânse de gât. Ea începu să râdă. Râdea în hohote. Îl privea cu dispreţ. Şuieră:
-Mă înşeli! Pe-te-cul de hâr-tie! Me-sa-jul de pe te-le-fon!
MiculVânzător slăbi laţul. Gâtul Evei se învineţise.
-Spur-ca-tu-le! Al-bi-no-sul mi-a po-ves-tit tot!
Albinosul ţâşni de sub Costum şi o apucă de păr:
-Taci, nebuno! Ne-am săturat de scornelile tale!
Doar MiculVânzător reuşi să-i descleşteze degetele, împreună cu un smoc roşcat. Se feri, ca fratele său să nu mai ajungă la Eva. Se retrase în cameră. Urme de paşi muiaţi în sânge. Îşi masă tâmplele:
-Ce se întâmplă? Nu-nţeleg şi pace! Poate mă lămureşti tu, Costumule?
Costumul atârna flasc, jupuit de pe umeri.
-Albinosule?
-Te iei după zăludă?
-Nu, nu, ipocritule! ţipă Eva. Prefăcutule! Tu mi-ai arătat dovezile! Îţi tremura curul, ca nu cumva să se combine cu alta, iar tu să devii o roată în plus la căruţă!
MiculVânzător se uită lung la Albinos. Dar se răzgândi:
-Minţi, idioato! Minţi cu berea, minţi cu orice!
O înşfăcă pe Eva de-o aripă, o roti, ca într-un tango şi o lipi de perete. Vru să o pălmuiască.
-Îndrăzneşte! urlă prietena comună.
-Are cuţit, are cuţit! se agită Albinosul.
MiculVânzător o strânse de încheietură, forţând-o să apropie lama rece de pieptul lui:
-Ce-aştepţi?
O îmbrânci:
-Ce-aştepţi, fufo?
Eva apăsă. Mânerul era alunecos. Îi transpiraseră palmele. Un punct roşu pe cămaşă. Scăpă cuţitul. Se frânse. Căzu în genunchi, goală, cu talpa murdară de sânge. Izbucni în plâns. Lacrimile o sufocau. Înlănţui gleznele MiculuiVânzător:
-Aşa mult vă iubeam...
Acesta se dădu la o parte, împrăştiind-o pe podeaua din gresie. Îi porunci:
-Îmbracă-te!
Eva luă din noptieră pijamalele care o transformau în copil.
MiculVânzător stinse luminile.
-Culcă-te!
-O să mă culc! răspunse ea docilă.
Stătu în bucătărie, pe întuneric, tamponându-şi talpa. Cât de tare o durea capul! Ameţise. Nu mai avea bere. Respira greu, parcă i se turnase grohotiş pe esofag. Peste încă o oră se ridică anevoie. Puse în surdină un cântec despre ceruri. Îl ascultă un timp, apoi închise calculatorul:
-Pe vremuri de criză trebuie să fii econom!
Perdeaua se desprinsese dintr-o clemă. Aranjă faldurile, în aşa fel încât să fie egale.
Pe o boxă era praf. O lustrui cu mâneca.
Ajunse la pat. Se amuză:
-Ia uite cum se întrec în sforăit!
Cuţitul lucea. Îl propti în dreptul inimii MiculuiVânzător. Lovi încontinuu, scurt şi năucitor. Totul în aer, cu grijă, ca nu cumva să-l atingă. Apoi şterse de pe lama zimţată sângele imaginar. Îl înveli pe MiculVânzător şi îl sărută pe frunte. Mângâie obrajii Albinosului. Cusu, grijulie, umărul desprins al Costumului.
Ieşi în balcon. Fumă un sfert de ţigară. Cam răcoroasă noaptea asta! Dedesubt erau aliniate maşini negre. Tot neagră, lângă ea zăbovea groaza. Groaza care albea părul, care ciugulea câte zece ani din viaţă, care o paraliza pe Eva. Dar era lună plină şi copacii abia foşneau, un singur trecător pe alee, în rest linişte. Se urcă pe balustradă. Se mai uită o dată în cameră. Îşi luă rămas bun.