I.
Fetiţa continua cu aceeaşi voce modelată de tutun. Fusta i se suflecase deasupra şoldurilor, dezvelindu-i chiloţeii roz cu motocei. Vorbea întruna, fără noimă, rulând plictisită un ciorap de mătase înspre coapsă. Din celălalt picior flutura o şosetă. Ca o batistă care saluta voios întoarcerea mateloţilor.
Devora din priviri braţul Albinosului. Celebra cele trei zile scurse de la prima lor întâlnire. Îşi rotea ochii şi declara peltic:
-Uite, uite! Mă dau uţa!
Se amuza dindărătul palmei duse cochet la gură. Chicotea zuruindu-şi cârlionţii, ca pe nişte clopoţei de argint. Lăuda, pufnind în râs, gestul Albinosului. Alţii n-ar fi riscat să devină prizonieri ai staţiei Zvrncul Pyt, doar de dragul unei pişăcioase drăguţe. Ar fi chemat-o de câteva ori, iar dacă n-ar fi primit niciun feedback (în termenii MiculuiVânzător), ar fi plasat bietul copil în grija oficiului divin.
Dar el, înaltul şi altruistul Albinos, cam urâţel, cam plictisitor cu gesturile sale ezitante, mereu timide, cam lipsit de farmec şi nu numai, dar chiar antipatic, prea serios, prea docil şi totusi gata să muşte, el nimerise în capcana uriaşului doar pentru că laţul cu care îl momiseră era alcătuit din zulufi, din fustă dantelată, funde şi piele fragedă şi palme liliputane.
El se sacrificase pe altarul copilăriei veşnice şi o zgâlţâi ca să o scurtcircuiteze, o îmbrânci nu tocmai blând, îndesându-i în gură ultima vocală din “veşnice”, până ce Fetiţei îi trosniră fălcile, îi căzură braţele pe langă trup şi, cambrându-se, rămase cu capul pe spate, cu un picior în aer, pe post de catarg pentru şoseta fâlfâitoare. Repeta ca un patefon căruia i se tocise acul:
-Veşnica pomenire! Veşnica pomeni-i-re!
Albinosul se calmase. Prea exagerase cu pumnii ăia ameninţători, cu înghiontelile şi hămăitul îndârjit. Alţii i-ar fi zis: ţi-e frică, amărâtule, dacă ai creat cu istericalele tale un tromb, o gâlmă din păr de animale şi cioc de gâscă, aşa cum îi aduceau vrăjitorii MameiOricui, la mănăstire? Dacă trombul ăsta i-a înfundat artera, ca un dop înţepenit în gâtul unei sticle de vin? Ce te faci, ce te faci dacă vor constata că Fetiţa a murit din cauza ta? O să le explici domnilor în halate albe, cu obraji supţi, chelie distribuită inegal din vârful creştetului spre tâmple, că voi, stimaţi domni în halate, ştiţi, cu siguranţă, că nenumărate sunt căile formării trombilor? Posibil, dar ei te vor contrazice, vor trânti pe birou o cărămidă,”Anuarul bunului medic”, o vor felia în subdiviziuni nu mai groase decât muchea de cuţit, pe care le vor împrăştia-le vor amesteca, îţi vor spune: acum taie!, apoi vor extrage din grămadă tocmai cartea câştigătoare. Vor scuipa pe ea şi ţi-o vor lipi în frunte, dar cartea, neumezită îndeajuns, se va desprinde, lăsându-ţi o urmă, un dreptunghi roşiatic, pe suprafaţa căruia, în negativ, va sta scris:”Ucigaşul de fetiţe închipuite”.
Se calmase şi se apropiase de urechea ei. Respiraţia lui o gâdilă, încleştându-i spasmodic maxilarul. Cuvintele i se opriră pe limbă, unele peste altele, ca într-un ambuteiaj, patefonul tăcu, un efect binefăcator al trismusului pe care halena Albinosului îl declanşase, doar pentru un singur moment însă, o singură clipă de linişte asurzitoare, după care acul zgârie din nou:
-Veşnica pomeni-i-re!
-Nu te pricepi! începu Albinosul prevăzător, pândind reacţia Fetitei.
Părea să nu-l bage în seamă. Se îndârji:
-Nu te pricepi! Nu eşti convingătoare!
Niciun răspuns.
-Joci prost!
Deveni mai îndrăzneţ:
-Ia uită-te la ea! Câtă vopsea, cât rimel!
Atinse prevăzător obrazul Fetiţei:
-Cât fard!
Îi desenă pe vârful nasului un emoticon vesel.
-Nu ţi se încleiază pleoapele, zăludo?
Sfârşitul întrebării îl rostise în gând. Prinse curaj:
-Zăludo?
Nimic. Se înverşună, îşi arătă caninii, asmuţindu-se:
-Falso ipocrito cocotă ieftină fără ţâţe!
Se dădu câţiva paşi înapoi, pe jumătate răsucit, gata s-o ia la goană. Şoseta fâlfâitoare se pleoştise. În bernă. Mateloţii se îmbarcaseră. Şobolanii mişunau în pântecul vaporului.
Prinse curaj şi lătră îndelung, stârnind ecouri şi trezind vietăţi stranii, pe care niciun atlas nu le mai consemnase până atunci.
II.
Fetiţa îşi reveni pe neaşteptate. Scoase dintr-un buzunar o acadea. Sparse bulbul gumat, îl sfărâmă sub călcâi şi îl presără de-a lungul ecartamentului. Se aşeză la extremitatea peronului, bâţâindu-şi picioarele în gol. Se aplecă nu foarte mult, scrutând bezna tunelului:
-Hai la mama, şub şub şub!
Îşi drese glasul şi repetă, de data asta cântat:
-Hai la mama, şub şub şub!
Se ivi un guzgan uriaş, cu o coadă de două ori mai lungă decât restul corpului, pe care o sprijinea pe creştet, între urechile ciulite. Cu vârful cozii pipăia cimentul, ocolea cocoloaşele de flegmă şi, când în sfârşit se hotăra să înainteze, flatula tumultuos, duduind ca un tractor.
-Săracu’, e aşa bătrân, că nu mai are miros! Cred că suferă şi de cataractă! Uneori arunc aproape de el un muc de ţigară, o hârtie, o coajă de sămânţă, ce găsesc pe jos. Abia după ce pipăie mucul sau hârtia sau coaja, după ce decodifică informaţia şi o clasifică în sertăraşul ăla de sub scăfârlie drept “primejdie”, abia atunci realizează, bleguţul, că e musai să se panicheze şi chiţăie şi se sperie în reluare, se refugiază în cotloanele lui sigure! O zi-două nu mai are tupeu să iasă! Prostănacul meu mic! îl alintă Fetita, privindu-l drăgăstos pe guzganul care, stând pe lăbuţele dinapoi, apucase un grăunte zaharisit şi îl ronţăia lacom.
Se confesă Albinosului:
-Afară i-aş pune otravă! Aici aş înnebuni atât de singură! Trebuie să am o ocupaţie!
Oftând :
-Aşa că hrănesc putorile astea, automatele astea de boli!
Printre dinţi:
-Le introduci o fisă în cur şi faci rost de orice morb doreşti!
Vârâse băţul acadelei în gură. Îl scoase între două degete, gest reflex al fumătorilor. Se ridică şi îsi scutură fusta, de care spânzurau, anemice, tulpinile tricotate ale unor lalele din catifea. Înaintă spre Albinos, în timp ce acesta se retrăgea, un pas ea, unul el, ca un tango pătimaş. Recapitulă fără să se încurce, fără să omită vreo virgulă, vreo ezitare, frazele Albinosului. Zâmbi candid:
-Te auzisem, dar am vrut să aflu tot! Însă tu aberai întruna, iar mie mi-era frică să nu mă dau de gol, să realizezi că habar n-am să mimez un delirium tremens! Mă scălâmbăiam şi-mi împleticeam limba, tot repetând “veşnica pomenire”! Dar nimic! Ţie când îţi ţâţâia fundul (“am omorât-o pe domnişorică, vai vai vai!”), când erai atât de absorbit de enunţurile tale, încât nu observai că eu rânjeam şi că înlocuisem “veşnica pomenire” cu “inevitabila putrezire”. Acuma, frumos e să lămuresc omu’, să nu plece scărpinându-se după ureche. Iată problema: se ia un Albinos şi se pune în staţia Zvrncul Pyt, lângă Fetiţă. Se calculează tot felul de traiectorii, se adună şi se scade şi la sfârşit se împarte. În urma unei ecuaţii sinuoase, Albinosul îşi iese din papuci, sau îşi pierde răbdarea, sau se enervează şi, aşa desculţ, o îmbrânceşte pe Fetiţă, reacţie normală, având în vedere aberaţiile cretinoide ale acesteia, îi prăjeşte nişte sinapse şi o transformă, ocazional, într-o legumă. Apoi profită de vulnerabilitatea ei şi emite nişte sentinţe revoltătoare, pe alocuri justificate. Punctual: tu ai spus “nu te pricepi!”
Fetiţa declară că ba da, se pricepea, că era destul de convingătoare, odată ce juca rolul ăsta de cel mult cinci zile (cu o zi înaintea sosirii Albinosului primise un instructaj sumar, câteva replici acolo, câteva repetiţii, ceva material didactic şi vizionări de casete cu plozi cărora, conştiincioşi, părinţii le filmaseră inclusiv naşterea prin cezariană), că nu juca mai prost decât el, că nu era fard, ci obraz bucălat, fraged şi fin, că năsucul îi era alb pentru că se mânjise cu lapte bătut (băuse o cană mare, mare şi mâncase o felie uite-atâta de pâine prăjită, cu unt topit), că nu folosea vopsea sau rimel, că nu i se încle... încle... înclează genele, nenea şi nu sunt falsă, nici ipochită, sunt o copiluţă cuminte şi dacă vei să ştii, am în piept doi mugurei! Sâc, sâc!...Vei să ţi-i arăt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu