30% discount la ZP plus autograful autorului

oferta este valabila pana la sfarsitul lunii martie. pt detalii privind modalitatea de plata si despre cum se poate intra in posesia romanului, va rog sa contactati autorul. fiecare exemplar va contine un autograf din partea autorului. daca va intrebati la ce foloseste acest autograf, fiti pragmatici si ganditi-va ca dupa ce autorul va ajunge cel mai important scriitor din Romania si eventual va da coltu', s-ar putea sa fiti fericitii posesori ai unei mici averi.

fragment din ZP 3

I.
Fetiţa continua cu aceeaşi voce modelată de tutun. Fusta i se suflecase deasupra şoldurilor, dezvelindu-i chiloţeii roz cu motocei. Vorbea întruna, fără noimă, rulând plictisită un ciorap de mătase înspre coapsă. Din celălalt picior flutura o şosetă. Ca o batistă care saluta voios întoarcerea mateloţilor.
Devora din priviri braţul Albinosului. Celebra cele trei zile scurse de la prima lor întâlnire. Îşi rotea ochii şi declara peltic:
-Uite, uite! Mă dau uţa!
Se amuza dindărătul palmei duse cochet la gură. Chicotea zuruindu-şi cârlionţii, ca pe nişte clopoţei de argint. Lăuda, pufnind în râs, gestul Albinosului. Alţii n-ar fi riscat să devină prizonieri ai staţiei Zvrncul Pyt, doar de dragul unei pişăcioase drăguţe. Ar fi chemat-o de câteva ori, iar dacă n-ar fi primit niciun feedback (în termenii MiculuiVânzător), ar fi plasat bietul copil în grija oficiului divin.
Dar el, înaltul şi altruistul Albinos, cam urâţel, cam plictisitor cu gesturile sale ezitante, mereu timide, cam lipsit de farmec şi nu numai, dar chiar antipatic, prea serios, prea docil şi totusi gata să muşte, el nimerise în capcana uriaşului doar pentru că laţul cu care îl momiseră era alcătuit din zulufi, din fustă dantelată, funde şi piele fragedă şi palme liliputane.
El se sacrificase pe altarul copilăriei veşnice şi o zgâlţâi ca să o scurtcircuiteze, o îmbrânci nu tocmai blând, îndesându-i în gură ultima vocală din “veşnice”, până ce Fetiţei îi trosniră fălcile, îi căzură braţele pe langă trup şi, cambrându-se, rămase cu capul pe spate, cu un picior în aer, pe post de catarg pentru şoseta fâlfâitoare. Repeta ca un patefon căruia i se tocise acul:
-Veşnica pomenire! Veşnica pomeni-i-re!

Albinosul se calmase. Prea exagerase cu pumnii ăia ameninţători, cu înghiontelile şi hămăitul îndârjit. Alţii i-ar fi zis: ţi-e frică, amărâtule, dacă ai creat cu istericalele tale un tromb, o gâlmă din păr de animale şi cioc de gâscă, aşa cum îi aduceau vrăjitorii MameiOricui, la mănăstire? Dacă trombul ăsta i-a înfundat artera, ca un dop înţepenit în gâtul unei sticle de vin? Ce te faci, ce te faci dacă vor constata că Fetiţa a murit din cauza ta? O să le explici domnilor în halate albe, cu obraji supţi, chelie distribuită inegal din vârful creştetului spre tâmple, că voi, stimaţi domni în halate, ştiţi, cu siguranţă, că nenumărate sunt căile formării trombilor? Posibil, dar ei te vor contrazice, vor trânti pe birou o cărămidă,”Anuarul bunului medic”, o vor felia în subdiviziuni nu mai groase decât muchea de cuţit, pe care le vor împrăştia-le vor amesteca, îţi vor spune: acum taie!, apoi vor extrage din grămadă tocmai cartea câştigătoare. Vor scuipa pe ea şi ţi-o vor lipi în frunte, dar cartea, neumezită îndeajuns, se va desprinde, lăsându-ţi o urmă, un dreptunghi roşiatic, pe suprafaţa căruia, în negativ, va sta scris:”Ucigaşul de fetiţe închipuite”.
Se calmase şi se apropiase de urechea ei. Respiraţia lui o gâdilă, încleştându-i spasmodic maxilarul. Cuvintele i se opriră pe limbă, unele peste altele, ca într-un ambuteiaj, patefonul tăcu, un efect binefăcator al trismusului pe care halena Albinosului îl declanşase, doar pentru un singur moment însă, o singură clipă de linişte asurzitoare, după care acul zgârie din nou:
-Veşnica pomeni-i-re!
-Nu te pricepi! începu Albinosul prevăzător, pândind reacţia Fetitei.
Părea să nu-l bage în seamă. Se îndârji:
-Nu te pricepi! Nu eşti convingătoare!
Niciun răspuns.
-Joci prost!
Deveni mai îndrăzneţ:
-Ia uită-te la ea! Câtă vopsea, cât rimel!
Atinse prevăzător obrazul Fetiţei:
-Cât fard!
Îi desenă pe vârful nasului un emoticon vesel.
-Nu ţi se încleiază pleoapele, zăludo?
Sfârşitul întrebării îl rostise în gând. Prinse curaj:
-Zăludo?
Nimic. Se înverşună, îşi arătă caninii, asmuţindu-se:
-Falso ipocrito cocotă ieftină fără ţâţe!
Se dădu câţiva paşi înapoi, pe jumătate răsucit, gata s-o ia la goană. Şoseta fâlfâitoare se pleoştise. În bernă. Mateloţii se îmbarcaseră. Şobolanii mişunau în pântecul vaporului.
Prinse curaj şi lătră îndelung, stârnind ecouri şi trezind vietăţi stranii, pe care niciun atlas nu le mai consemnase până atunci.

II.
Fetiţa îşi reveni pe neaşteptate. Scoase dintr-un buzunar o acadea. Sparse bulbul gumat, îl sfărâmă sub călcâi şi îl presără de-a lungul ecartamentului. Se aşeză la extremitatea peronului, bâţâindu-şi picioarele în gol. Se aplecă nu foarte mult, scrutând bezna tunelului:
-Hai la mama, şub şub şub!
Îşi drese glasul şi repetă, de data asta cântat:
-Hai la mama, şub şub şub!
Se ivi un guzgan uriaş, cu o coadă de două ori mai lungă decât restul corpului, pe care o sprijinea pe creştet, între urechile ciulite. Cu vârful cozii pipăia cimentul, ocolea cocoloaşele de flegmă şi, când în sfârşit se hotăra să înainteze, flatula tumultuos, duduind ca un tractor.
-Săracu’, e aşa bătrân, că nu mai are miros! Cred că suferă şi de cataractă! Uneori arunc aproape de el un muc de ţigară, o hârtie, o coajă de sămânţă, ce găsesc pe jos. Abia după ce pipăie mucul sau hârtia sau coaja, după ce decodifică informaţia şi o clasifică în sertăraşul ăla de sub scăfârlie drept “primejdie”, abia atunci realizează, bleguţul, că e musai să se panicheze şi chiţăie şi se sperie în reluare, se refugiază în cotloanele lui sigure! O zi-două nu mai are tupeu să iasă! Prostănacul meu mic! îl alintă Fetita, privindu-l drăgăstos pe guzganul care, stând pe lăbuţele dinapoi, apucase un grăunte zaharisit şi îl ronţăia lacom.
Se confesă Albinosului:
-Afară i-aş pune otravă! Aici aş înnebuni atât de singură! Trebuie să am o ocupaţie!
Oftând :
-Aşa că hrănesc putorile astea, automatele astea de boli!
Printre dinţi:
-Le introduci o fisă în cur şi faci rost de orice morb doreşti!
Vârâse băţul acadelei în gură. Îl scoase între două degete, gest reflex al fumătorilor. Se ridică şi îsi scutură fusta, de care spânzurau, anemice, tulpinile tricotate ale unor lalele din catifea. Înaintă spre Albinos, în timp ce acesta se retrăgea, un pas ea, unul el, ca un tango pătimaş. Recapitulă fără să se încurce, fără să omită vreo virgulă, vreo ezitare, frazele Albinosului. Zâmbi candid:
-Te auzisem, dar am vrut să aflu tot! Însă tu aberai întruna, iar mie mi-era frică să nu mă dau de gol, să realizezi că habar n-am să mimez un delirium tremens! Mă scălâmbăiam şi-mi împleticeam limba, tot repetând “veşnica pomenire”! Dar nimic! Ţie când îţi ţâţâia fundul (“am omorât-o pe domnişorică, vai vai vai!”), când erai atât de absorbit de enunţurile tale, încât nu observai că eu rânjeam şi că înlocuisem “veşnica pomenire” cu “inevitabila putrezire”. Acuma, frumos e să lămuresc omu’, să nu plece scărpinându-se după ureche. Iată problema: se ia un Albinos şi se pune în staţia Zvrncul Pyt, lângă Fetiţă. Se calculează tot felul de traiectorii, se adună şi se scade şi la sfârşit se împarte. În urma unei ecuaţii sinuoase, Albinosul îşi iese din papuci, sau îşi pierde răbdarea, sau se enervează şi, aşa desculţ, o îmbrânceşte pe Fetiţă, reacţie normală, având în vedere aberaţiile cretinoide ale acesteia, îi prăjeşte nişte sinapse şi o transformă, ocazional, într-o legumă. Apoi profită de vulnerabilitatea ei şi emite nişte sentinţe revoltătoare, pe alocuri justificate. Punctual: tu ai spus “nu te pricepi!”
Fetiţa declară că ba da, se pricepea, că era destul de convingătoare, odată ce juca rolul ăsta de cel mult cinci zile (cu o zi înaintea sosirii Albinosului primise un instructaj sumar, câteva replici acolo, câteva repetiţii, ceva material didactic şi vizionări de casete cu plozi cărora, conştiincioşi, părinţii le filmaseră inclusiv naşterea prin cezariană), că nu juca mai prost decât el, că nu era fard, ci obraz bucălat, fraged şi fin, că năsucul îi era alb pentru că se mânjise cu lapte bătut (băuse o cană mare, mare şi mâncase o felie uite-atâta de pâine prăjită, cu unt topit), că nu folosea vopsea sau rimel, că nu i se încle... încle... înclează genele, nenea şi nu sunt falsă, nici ipochită, sunt o copiluţă cuminte şi dacă vei să ştii, am în piept doi mugurei! Sâc, sâc!...Vei să ţi-i arăt?

fragment din ZP 2

I.
Te gândeşti la vitrina cu peruci, uzi florile, tai vârful ficusului şi înmoi pâinea în ou. O laşi să se rumenească. Aroma ocoleşte borta viitorului beci, abia de încreţeşte apa strânsă înăuntru, speriind mormolocii. Dilată nările câinelui doberman, care plescăie şi chelălăie executând un du-te-vino identic în jurul cuştii (durate pe vremea când era pui,”să fie încăpătoare, să nu mănânce unde-şi face nevoile!” proclamase pe atunci TatălNostru, admirându-şi opera). Însă ţarcul s-a tot micşorat, invers proporţional cu dublările, triplările, cvadruplările deja bătrânului Rex. Aroma se înalţă, evitând urcuşul anevoios, nu se opreşte la grajd, ci dispare după nuc şi reapare sub cireşul amar, de unde, grăbită să nu se ardă pâinea cu ou, se întoarce în bucătărie cu trei copii gălăgioşi. Le torni lapte în căni, îi mai întrebi de una, de alta, îi alungi la joacă şi îţi iei conştiincioasă prima serie de medicamente.
Repeţi asta şaizeci de dimineţi, timp în care deretici prin camere, când la etaj, când la parter, coşi goblenuri, ştergi masa din sufragerie, pe care vei sta întinsă, într-un sicriu cu dantelă. Nu acum. Peste încă jumătate de an. Supa nu mai are gust, asta e, sarea dăunează, în ultima iarnă ţipi la Albinos (neîndemânaticul a umplut casa de fum), noroc cu MiculVânzător care meştereşte ce meştereşte în centrală şi reuşeşte să aprindă focul. Se înfierbântă caloriferele, se încălzeşte sufrageria, afară ninge...
Te cerţi cu soţul tău. E tot mai nervos. În rarele momente de acalmie împrăştie glume jignitoare, aşa cum ar scuipa seminţe în parc, despre mototolul de Albinos, despre tine şi MiculVânzător şi Costum. Îndrăzneşte numai să-l temperezi, îndrăzneşte să schimbi subiectul! Contrează ironia lui brută şi vei asista la ritualul sfâşierii cămăşii, cu toate variantele conexe: urletele cu spume la gură, îmbrâncelile care sunt o avertizare a potenţialului fizic (comportament explicat într-un documentar despre urşi), văicărelile conjugate cu ameninţări de genul “lasă că o să mor eu, o să vă mănânce câinii!”, sau ”o să-mi pun ştreangul de gât!”. Copiii nu se pricep să interpreteze circul TatăluiNostru, îl iau aşa cum vine şi, ignorând crampele stomacale, vă imploră să vă împăcaţi, vă cer iertare, deşi habar n-au pentru ce, tremură de frică să nu fie cineva omorât...

Dar medicamentele nu mai au efect. Alt pelerinaj medical. Portbagaj umplut cu vin, carne şi brânză în coajă de brad. Buzunarele doldora cu bancnote de o sută pentru medici, de cincizeci pentru asistente. Concluzia:”E puţin cam târziu, dar se mai poate rezolva ceva.” Doar că niciodată nu vi se explică unde poate fi găsit acel ceva. Sau cât costă. Soţul tău îl caută. Vine de la serviciu, împrumută bani de la rude şi zbiară la ele dacă se codesc să-l ajute. Deznoadă şi înnoadă prietenii interesate. Apreciezi tot ce face pentru tine, zbuciumul său şi lupta deznădăjduită, în rezultatul căreia încet, încet nu mai crezi.
Nu doarme noaptea. Scotoceşte prin arborele genealogic după vreo mătuşă uitată. Aproximează în gând cam cât ar putea să-i ceară. Te iubeşte. Se perpeleşte în pat văzându-te deformată, învineţită, aproape cheală, urlă când îl rogi să te ia în braţe şi să te ducă la veceu, urlă pentru că SfântaFamilie, pentru care a construit casa asta şi a muncit ani de-a rândul, se va destrăma. E singur şi crezi că îi place (singur împotriva tuturor!), dar în curând va obosi. Apreciezi tot ce face pentru tine...
...dar, cu siguranţă, dacă te-ai întrema, ai intenta divorţ. Nu pentru că nu mai ţii la el, ci doar pentru că te-ai săturat ca altul să-ţi trăiască viaţa. După mofturile, după orgoliul şi nerăbdarea lui. Acum râzi! Acum dă-mi dreptate! Acum plângi, afurisito!

II.
“Cură” bisericească. Acelaşi circuit. Consulţi preotul din parohia de care aparţii care te trimite la protopop care te trimite la un călugăr cu har din mănăstirea X. Acolo ţi se va recita din Moliftele Sfântului Vasile (“adică blestemele Marelui Vasilie pentru cei ce pătimesc dela diavoli şi pentru toată neputinţa, care se citesc numai de către preot, în ziua Sfântului Vasilie, la slujbele de obşte rânduite, sau la orice altă neputinţă gravă”- http://www.resurse-ortodoxe.ro/rugaciuni/moliftele-sfantului-vasile/).
Înainte de plecare mai copiezi de pe acelaşi site nişte rugăciuni de buzunar, adresate câtorva divinităţi minore din panteonul creştin, ca Sf. Nectarie Taumaturgul sau Sf. Parascheva. Te-ai gândit că pot fi de folos la drum lung (şi cale bătută), aşa cum e apa din geanta frigorifică sau bunăoară minunăţiile de sandvişuri cu roşii, caşcaval şi pastramă.
Copiii te însoţesc. O minivacanţă nu le strică! Aer tare de munte, de la care ţi se taie respiraţia, vulturi cât viţeii prăbuşindu-se în poiană după iepure. Albinosul ar completa că geţii imaginaseră o pasăre cu cioc răsucit, ducându-şi prada în gheare. I-ai da dreptate, fără să îl asculţi. E un băiat tare deştept, însă peste măsură de plictisitor.
Aici sus o femeie aduce lumânări negre, însă nu i se dă voie să le aprindă. Asişti la o slujbă la care, din senin, ţie şi stareţului şi măicuţelor vi se face atât de rău, încât sunteţi siliţi să întrerupeţi ritualul. Un obiect sferic format din pene şi păr de lighioane e găsit în iarbă, în spatele mănăstirii, lângă pridvorul chiliilor. Lucrătura diavolului. Zile în şir stareţul se căzneşte să întoarcă blestemele.
Episodul ecleziastic nu-ţi aduce nimic nou. Tot în braţe te cară la veceu TatălNostru. Cum te mai dor urechile! Ai un vierme care sapă din ce în ce mai adânc. Spre creier, unde-şi va depune ouăle. Îl rogi pe Albinos să călească usturoi. Aleargă pe scări, aruncând dintr-o palmă în alta căţeii fierbinţi. Parcă, parcă te mai linişteşti. Însă TatălNostru a aflat ceva ce îţi ascunde. Nu cum ar trebui, adică zâmbindu-ţi tot timpul, cocoloşindu-te şi alimentându-ţi speranţa. Nu. Bântuie prin camere, ca un strigoi şi se ceartă şi se ceartă şi se ceartă.
Într-o zi îi cheamă pe băieţi în livadă. Îl vezi când iese. Duce patru beri într-o sacoşă. Revine peste jumătate de oră. Are ochii roşii. La fel Albinosul şi MiculVânzător. Costumul s-a şifonat.
Ţi s-ar spune, compătimitor, că eşti putredă. Că nu mai ai nimic bun în trupul ăla. Te internezi iar şi...
Cam aici se rupe firul. Alţii din jur ar povesti că nu-i mai deosebeai. Că te căzneai să articulezi un cuvânt. Că noaptea aveai vedenii, te speriai şi ţipai. Aşa cum, în ultimele ore ale vieţii tale, din cauza unui fulger pare-se, ai început să gâfâi, să te holbezi în tavan, să te răsuceşti în cearşafuri, lângă TatălNostru care, trezit brusc, îşi frângea mâinile neputincios. Ora două. Preot, salvare. Ţi-au înţepat venele. Te-au stropit cu agheasmă. Lumânare la cap. Albinosul întrebând pe nenea acela bătrân, cu sutană, dacă tu vei... (n-a fost lăsat să termine, i s-a făcut semn să tacă, dacă îi auzi?). Culcarea, băieţi/ scularea, băieţi/ e timpul. Un moment de semiluciditate, în care ai vrut să-ţi strângi copiii la piept. Dar corpul nu te-a ascultat. E drept, s-au desfăcut braţele, însă degetele i-au zgâriat pe faţă. Nu îmbrăţişare, ci sfâşiere. Totuşi ei nu s-au opus. Au îndurat plângând. Salvare, preot, un surâs din colţul gurii, un fir de sânge. Pa, pa, dragilor!
De sus te-au hurducat pe scări, în pătură, până-n sufragerie, să te spele.

doi bunici/ se-ntâlnesc/ se plac/ se drăgostesc/ şi nasc un sicriu

fragment din ZP

-Bine aţi venit, puilor! îi întâmpină Eva, după o oră în care MiculVânzător izbise cu pumnii şi picioarele, sunase de nşpe mii de ori şi profitase de pauzele dintre melodii, ca să atace şi mai înverşunat foaia de ceapă, care, în principiu, îi apăra de hoţi şi de vecini indiscreţi.
-Ştii de la cât suntem aici? Nici măcar bulendrele nu ţi le-ai strâns! De ce ai pus siguranţa? De ce ai dat aşa tare, tâmpito?
Eva zâmbi dulce:
-Dormeam! O sa le strâng! De frică! Am ascultat “Somn bizar”, apoi...
Pe retine se curtau două salamandre.
-Iar ai fumat la calculator! Marş cu scrumiera la bucătărie!
Eva se execută fără comentarii. Pluti prin cameră. MiculVânzător se instală pe un scaun şi sorbi din cafeaua veche. Adulmecă îndelung, cu nările dilatate. Chicoti triumfător:
-Ai băut, nu? Pute a bere! Nu, nu cumva să negi! Fii măcar sinceră!
-...
-Ce-ai făcut cu banii de mâncare?
Printre buzele Evei se revărsă un torent:
-Mi-am cumpărat o pizza cu şuncă madama de la Asociaţia Victimelor Viitoarelor Conflagraţii nu semnează fără două luni de probă Oana e o proastă Marius e un prost oooo da’ ce prost e Marcel să vezi fază imprimanta nu mai are cartuş tot galbenul pe aztecii tăi uuuuui am alunecat unu’ a râs de mine împiedicato şi-au epuizat bugetul la ştiri o băbuţă a pus pe foc o cizmă cu zece bulioane nu mai rezist clar nu mai rezist ăştia mă sapă şeful mă tot abureşte cu comisionul tot mai des mă doare capul ameţesc e scumpă o tomografie cum să-i iei fată cadou de la magazinul ăla numa’ produse la 150 de mii da’ dacă nici ţie nu-ţi place cămaşa clar o să fiu dezamăgită tătăiţu’ e bolnav are alzheimer şpăgari cu toţii cică unu’ a refuzat să opereze dacă nu primeşte 2 milioane ce vreţi să mâncaţi Costumul iar ţine regim ha ha ha puţină ciorbă de oase şi sandvişuri ah am uitat vecinul ne întreabă dacă n-avem nevoie de copie la cheia de la cutia poştală e mai ieftin în Carrefour nu, n-am băut, nu mint, n-am băut, vezi vreo sticlă?, eşti paranoic, păi, după tine, tot timpul miros a bere, sincer, cât pot eu de sincer, n-am băut, nu înţelegi, în pizda mă-tii, că n-am băut?
MiculVânzător scuipă o înjurătură. Ieşi din bucătărie, trântind uşa. Înjurătura adăstă lângă Eva. Un strat de var se aşternu, ca o primă zăpadă, pe falusul nerăbdător să pătrundă în prietena comună.
Eva deschise uşa, doar ca să o trântească şi mai tare. Apoi înhăţă o farfurie, o ridică deasupra capului, închise ochii şi o izbi de podea. Un ciob se înfipse în talpă. Eva scânci. Sfâşie calendarul. Se lovi cu capul de perete.
MiculVânzător descărca un film. Bufniturile îl întărâtară. Se repezi asupra Evei. Îi dădu un şut, plescăi de plăcere, prietena comună ripostă, zgâriindu-l pe obraz:
-Eşti o muiere... o muiere! scrâşni Eva.
Salamandrele plonjară în adâncuri. Luă ţigara şi o strivi de coapsa MiculuiVânzător.
Cu o palmă o aruncă pe Eva sub chiuvetă. Sări pe ea şi o strânse de gât. Ea începu să râdă. Râdea în hohote. Îl privea cu dispreţ. Şuieră:
-Mă înşeli! Pe-te-cul de hâr-tie! Me-sa-jul de pe te-le-fon!
MiculVânzător slăbi laţul. Gâtul Evei se învineţise.
-Spur-ca-tu-le! Al-bi-no-sul mi-a po-ves-tit tot!
Albinosul ţâşni de sub Costum şi o apucă de păr:
-Taci, nebuno! Ne-am săturat de scornelile tale!
Doar MiculVânzător reuşi să-i descleşteze degetele, împreună cu un smoc roşcat. Se feri, ca fratele său să nu mai ajungă la Eva. Se retrase în cameră. Urme de paşi muiaţi în sânge. Îşi masă tâmplele:
-Ce se întâmplă? Nu-nţeleg şi pace! Poate mă lămureşti tu, Costumule?
Costumul atârna flasc, jupuit de pe umeri.
-Albinosule?
-Te iei după zăludă?
-Nu, nu, ipocritule! ţipă Eva. Prefăcutule! Tu mi-ai arătat dovezile! Îţi tremura curul, ca nu cumva să se combine cu alta, iar tu să devii o roată în plus la căruţă!
MiculVânzător se uită lung la Albinos. Dar se răzgândi:
-Minţi, idioato! Minţi cu berea, minţi cu orice!
O înşfăcă pe Eva de-o aripă, o roti, ca într-un tango şi o lipi de perete. Vru să o pălmuiască.
-Îndrăzneşte! urlă prietena comună.
-Are cuţit, are cuţit! se agită Albinosul.
MiculVânzător o strânse de încheietură, forţând-o să apropie lama rece de pieptul lui:
-Ce-aştepţi?
O îmbrânci:
-Ce-aştepţi, fufo?
Eva apăsă. Mânerul era alunecos. Îi transpiraseră palmele. Un punct roşu pe cămaşă. Scăpă cuţitul. Se frânse. Căzu în genunchi, goală, cu talpa murdară de sânge. Izbucni în plâns. Lacrimile o sufocau. Înlănţui gleznele MiculuiVânzător:
-Aşa mult vă iubeam...
Acesta se dădu la o parte, împrăştiind-o pe podeaua din gresie. Îi porunci:
-Îmbracă-te!
Eva luă din noptieră pijamalele care o transformau în copil.
MiculVânzător stinse luminile.
-Culcă-te!
-O să mă culc! răspunse ea docilă.
Stătu în bucătărie, pe întuneric, tamponându-şi talpa. Cât de tare o durea capul! Ameţise. Nu mai avea bere. Respira greu, parcă i se turnase grohotiş pe esofag. Peste încă o oră se ridică anevoie. Puse în surdină un cântec despre ceruri. Îl ascultă un timp, apoi închise calculatorul:
-Pe vremuri de criză trebuie să fii econom!
Perdeaua se desprinsese dintr-o clemă. Aranjă faldurile, în aşa fel încât să fie egale.
Pe o boxă era praf. O lustrui cu mâneca.
Ajunse la pat. Se amuză:
-Ia uite cum se întrec în sforăit!
Cuţitul lucea. Îl propti în dreptul inimii MiculuiVânzător. Lovi încontinuu, scurt şi năucitor. Totul în aer, cu grijă, ca nu cumva să-l atingă. Apoi şterse de pe lama zimţată sângele imaginar. Îl înveli pe MiculVânzător şi îl sărută pe frunte. Mângâie obrajii Albinosului. Cusu, grijulie, umărul desprins al Costumului.
Ieşi în balcon. Fumă un sfert de ţigară. Cam răcoroasă noaptea asta! Dedesubt erau aliniate maşini negre. Tot neagră, lângă ea zăbovea groaza. Groaza care albea părul, care ciugulea câte zece ani din viaţă, care o paraliza pe Eva. Dar era lună plină şi copacii abia foşneau, un singur trecător pe alee, în rest linişte. Se urcă pe balustradă. Se mai uită o dată în cameră. Îşi luă rămas bun.

"Zvrncul Pyt" mentionat intr-un bilant literar al anului 2011 semnat de Ion Bogdan Lefter

Despre "ZP" se vorbeste la subpunctul 5. Ma folosesc de acest prilej ca sa multumesc domnului Ion Bogdan Lefter, inclusiv pentru amabilitatea de a prezenta cartea unui autor necunoscut, cu ocazia lansarii ei oficiale.

http://revistacultura.ro/nou/2012/01/ce-nu-vor-spune-bilanturile-literareeditoriale-ale-anului-2011/

hai pa 3

ca un şarpe îmi dă târcoale metroul
farurile mă hipnotizează
desenele nesfârşite de pe solzi mi se scurg pe retină
alene
scrâşnetul roţilor e un cântec de leagăn
nu mai respir mă desprind
urletul mulţimii îmi gâdilă tălpile
râd şi spaima se dezlipeşte înainte să cad
urcă pe marginea rece
se transformă în ritmul unor tocuri
sau în pulsul asurzitor al şarpelui

explodez mă asmut împrejur
tot mai sus tot mai repede mai departe
un carusel de mărunţişuri adunate ieri laolaltă
într-un sac de gunoi

poftiţi de vă daţi în minunea minunilor!

hai pa 2

în fiecare zi vâslesc dintr-o cameră în alta
în jurul meu despică aerul un câine alb
ţâşneste până la bec se rostogoleşte
îmi linge degetele apoi fulgerător se întoarce sub podea
urlă în adâncuri şi jumătatea de barcă se clatină

în dormitor e capătul lumii
o fereastră iar dincolo doar proiecţia mea
degeaba îmi presar firmituri ca să ies
mă întorc mereu singur

urc pe un perete îmi aprind o ţigară
şi întins pe spate privesc prin podea
până când surprind silueta câinelui alb
atunci alunec moale în spuma de var
şi din adâncuri petrec jumătatea de barcă

STRADA ORELOR (roman)- Capitolul I

Nimeni nu îi cunoaşte numele adevărat. Doar pseudonimul: Umbilicus Amundi. S-a spus că provenea dintr-o familie de ţigani albi. Că pe fiică-sa o invitaseră la o emisiune, duminică după-amiază, într-una dintre zilele post-revoluţionare. Că interviul făcea parte dintr-o amplă acţiune de recuperare a intelectualilor interzişi de comunişti. Că pe Ana o identificase un detectiv particular, torţionar convertit la valorile democratice şi dispus, pe bani decenţi, să dea de urma oricui. S-a mai zis că fata lui Amundi avea Alzheimer sau era bătrână şi cam surdă sau aşa-i de când îs io pe lumea asta, a pălit-o strechea, ce ştii matale? Că Ana ţinea în casă, printre icoane afumate, fotografii înrămate cu Amundi. Într-una acesta zâmbea în faţa barului de noapte Fu-Ciang. Într-alta sorbea o licoare tulbure dintr-un pahar cu picior, lângă o femeie în rochie de voal semitransparentă.
Cât a durat discuţia cu detectivul, Ana s-a plâns încontinuu de viermele ce roade la dânsa în cap. Tremura şi asuda şi se uita cu frică la bărbatul aşezat pe laviţă. A plâns şi a râs şi s-a pârţâit, roşind şi scuzându-se că nu este ea de vină, ci viermele. A urinat pe un preş. Mai întâi l-a rugat pe domnul în blugi şi cămaşă lilá să nu se uite. Apoi l-a întrebat cine e Ana.
Preotul cătunului a povestit că tac-su a adus-o într-o noapte, pe vremea legionarilor, în anul în care un nor negru a trecut peste Etuza, pe deasupra vadului, şi tocmai pe celălalt mal s-a spart, punând jos o pădure întreagă. Acolo, sub pădure, opreau odinioară nişte ciotârnari, nu mulţi, să tot fi fost zece, cinşpe, cu tot cu puradei şi muieri. Dintre ei s-ar fi ridicat Amundi.
Ciotârnarii ăştia s-au risipit odată cu încercarea statului de a-i sedentariza. Unii ar fi ajuns în America, alţii ar fi bătut coclaurii pe la răsărit, până când i-au strâns sovieticii şi i-au făcut oameni, după chipul şi asemănarea lor. Pe Amundi l-ar fi convins să lepede traiul nomad un văr căpătuit la Bucuresci, cu dugheană pe Lipscani şi abonament la bordel, pe care antreprenoara Ionescu notase:
“Noaptea întreagă se socoteşte 2 numere.
La mai multe numere se face rabat.”
A mai zis preotul că Ana fusese lăsată de tac-su în grija unei babe, singura din tot cătunul care a îndrăznit să iasă şi să vadă cine-i nebunul ce îndoaie uşile creştinilor în toiul nopţii. Amundi s-ar fi tocmit cu femeia în doliu, ar fi umblat în portofelul din piele şi după ce ar fi dat pe gât un păhărel de rachiu, se pare că ar fi plecat mai departe, nu foarte departe însă, pentru că l-au aflat pe malul Etuzei, gol, vânăt şi cu ţeasta crăpată.
De babă se temeau toţi vecinii; seca laptele vacilor şi descânta de întors şi ţinea sfat cu Cel fără Nume şi lua natura oamenilor, adusă în taină de neveste, o fereca într-un lacăt şi o ascundea în pod, ca bărbaţii să nu poftească la ţâţe de ibovnică.
Sub coşmelia ei s-a găsit pe la sfârşitul anilor ’80, cam în timpul excavaţiilor mormântului de la Sveshtari, un cenotaf dedicat tot unui prinţ getic. Sătenii s-au jurat că o văzuseră adesea pe bătrână coborând sub talpa casei. Unii o urmăriseră. Nu fără ca mai întâi să se închine de trei ori şi să-şi scuipe în sân. Ajungeai înăuntru după ce străbăteai aplecat, julindu-ţi umerii de pereţii arcuiţi deasupra în boltă de piatră, un tunel lung de câţiva metri. Brusc tavanul se înălţa şi te aflai într-o încăpere uriaşă, cu bănci, cu femei sculpate, ce aveau şerpi în loc de păr, cu draci neruşinaţi pictaţi deasupra băncilor, în pielea goală şi bărboşi, sorbind smoală din coarne de vacă.
În anul în care s-a publicat raportul săpăturilor de la Etuza de Sus, din satiri rămăseseră vagi dâre de ocru, două cariatide lipseau, dromosul se prăbuşise, astfel că arheologii fuseseră nevoiţi să perforeze mantaua de bolovani şi pământ ca să intre în hipogeu, iar din curioşii care altădată o luaseră pe urmele vrăjitoarei, se mai găsea acum o mână de oase la marginea cimitirului.
Cel Fără Nume li se cuibărise în suflet şi le furase tihna. Deveneau ursuzi şi nu mai aveau somn. Umblau noaptea prin curte, răstindu-se la cineva din întuneric. Într-o zi anume se trezeau, se bărbiereau, se îmbrăcau cu hainele de sărbătoare, îşi lustruiau ghetele şi urcau în pod. Erau daţi jos după ce li se tăia funia.
Pentru a excava împrejurul cenotafului, arheologii au obţinut un aviz şi au dărâmat şandramaua. În zadar le-a cărat baba în tabără lumânări negre sau lucrături stranii, din pene, cioc, aţă de la morţi, gheare şi câlţi. În zadar a dat drumul blestemelor pe Etuza. În zadar a umblat o lună întreagă cu un ou de găină la subraţ. În zadar i-a propus burtosului cu tricou de marinar să i-o aducă pe Ana în cort, pe furiş, la crucea nopţii. Bătrânei i-a crăpat inima şi n-a mai aflat că arheologii angajaseră câţiva localnici să dureze o colibă din chirpici, tocmai sus, pe o chiceră, unde vieţuia o vâlvă albă. Acolo a stat Ana şi acolo şi-a poftit iubiţii, pe care în momentele de trezie ştia să-i înşiruie, cu tot cu nume, slujbă şi fală a mădularului. În coliba de pe chiceră ar fi fătat ea prunci deja morţi, pe care i-ar fi îngropat departe în pădure, ca să nu le mai audă scâncetele în somn.
La emisiunea dintr-o duminică după-amiaza, mânecile filigranate cu şerpuitoare dâre de muci au fâlfâit îndelung, răsucind vorbele părintelui în vârtejuri ameţitoare. Bunul păstor de suflete a stat lângă detectivul care intervenea cu detalii incitante şi lângă Ana, ce aţipise în fotoliu şi torcea. Un telespectator a sunat ca să ofere cadou o pereche de şosete de lână. Altul a dăruit un televizor Diamant.
Detectivul a mai adus-o pe Ana la câteva emisiuni, l-a scos la masă pe un secretar din Ministerul Culturii, apoi a organizat cu mare pompă “Zilele Umbilicus Amundi”. A curtat-o pe o doamnă de la Ministerul de Finanţe, până când patul din Drumul Taberei a cedat. Abia atunci a reuşit să obţină drepturile de autor asupra tuturor documentelor ce ar fi aparţinut lui Amundi.
Doar când detectivul s-a jurat cu mâna pe Biblie că îi va repara, drept compensaţie, gardul din fundul curţii, Ana a acceptat să semneze. Şi-a pus ochelarii, s-a încovoiat, cât pe ce să se frângă şi a desenat deasupra spaţiilor punctate o frunză. Apoi a uitat cu desăvârşire, până în ultima clipă a vieţii ei, cine este această Ana.

STRADA ORELOR (roman)- Prolog

*
Dacă aş fi destul de curajos ca să mă numesc Serenus Zeitblom, lupta s-ar sfârşi aici. Poate că aş pierde cu o bucurie nedisimulată. Cu inima uşoară. Nu numai curajul, dar ar trebui să am şi o minimă doză de ipocrizie, ca să afirm că, în postura de aspirant la un viitor luminos, mă dedic prea puţin planurilor mele de împlinire profesională şi urmăresc febril, absorbit cu totul, evoluţia bizarului meu prieten Adrian Leverkühn. Spre deosebire de Serenus, eu sunt pragmatic şi singura mea dorinţă, devenită pe zi ce trece o nevoie tot mai greu de amânat, este să scap de laiol.
Uite-mă aici. Abia a debutat faza intermediară, când moartea aşteaptă pe un taburet la mine în casă, pe hol, cuminte, curată, îmbrăcată într-un capot, cu degetele deformate de poliartrită, făcute ghem în poală. Slăbuţă şi mignonă. Se uită în gol şi numără încontinuu.
Mi s-a lipit un plasture transdermic pe spate. Transpir şi am frisoane. Sunt norocos. Într-un prospect la un medicament anume se preciza că pacientul va auzi voci. Eu am parte doar de oboseală, somnolenţă, vărsături, pierdere în greutate, sieste postprandiale ratate, indispoziţie, tremor, confuzie, depresie, dispepsie, infecţii ale tractului urinar. Dar nu voci.
Ieri îmi pregăteam bagajul. Să plec unde tot promit că plec de treizeci de ani încoace.

**
Există un moment zero. Prima dată când umblu pe tavan. Atârn cu părul vâlvoi. Călăresc tija rece a policandrului, ca o vrăjitoare pe mătură, goală şi fericită ca Margareta lui Bulgakov, sub halatul cu poalele răsfrânte, de sub care se iveşte cucul vânăt.
De aici, de sus, mă contemplu stând sub mine, în fotoliul acoperit cu mileu. Nu-mi dau seama ce fac, probabil nimic, parcă mă legăn, parcă gem şi îmi răzuiesc pielea de pe degete, până când pe ciorapi se depune un strat gros de pudră sau praf, ce-mi aminteşte de o fărâmă de ciocolată aerată.
Momentul zero: eu-stalactita mă regăsesc în fotoliu. Urlu:
-Săr’mâna!
Dar nu mă aud. Insist:
-Alo! Tovarăşa’!
Nimic. Îmi umflu bojocii şi îmi umplu gura cu un cocoloş de flegmă, apoi mă scuip drept în creştet. Sputa n-o azvârl, ci o las să se prelingă, în aşa fel încât între noi doi, sau mai corect spus în mine, să existe un soi de comunicare. Pe firul tot mai subţire de salivă urcă repede, repede un păianjen. Mai să ajungă la buzele mele, când brusc firul se rupe, iar păianjenul planează cu toate picioarele egal depărtate, ca spiţele unei umbrele. Reuşeşte să-mi aterizeze pe gură, să se agaţe, pendulând, de bărbie, declanşând o senzaţie violentă de vomă. Suflu. Monstruoasa arahnidă se rostogoleşte pe braţul fotoliului, spre parchet, îşi recapătă echilibrul şi, cu ultimele forţe, se ascunde într-un papuc.
Tremur de scârbă. Îmi este milă. Cu mişcări circulare mângâi după ureche, unde ştiu că-mi place. Simt atingerea şi mă uit, mă descopăr şi strig:
-Coboară smintitule de acolo, poate cazi şi te pomeneşti cu o entorsă!
Răspund:
-N-ai tu grijă, cucoană! Vezi-ţi mai bine de hapurile tale!
Pufnesc:
-Leguma are glas!
Pe urmă, doar ca să-mi fac în ciudă, mă plimb în patru labe, înainte şi înapoi, de-a lungul şi de-a latul tavanului. Mă întărât:
-Tu, aia, îndopata cu antidepresive, aşa-i că ţi-ar plăcea să te invite un domn galant la o promenadă pe aici, prin cer? De-ai fi oleacă mai tânără, nu mult, vreo treizeci de ani, de ţi s-ar sufleca fusta peste cur, de s-ar chiorî bărbaţii la chiloţeii tăi, la ţâţele revărsate peste sutien, de te-ar fluiera, de ar sări cu pantalonii în vine, să te apuce, să te prindă, să te întoarcă, de şi-ar învârti semeţiile ca pe nişte lasouri...
Mă enervez şi sar să mă prind. Mă feresc, deşi nu-i nevoie. Distanţa e relativ mare şi oricum n-am destulă vlagă în oase. Fotoliul se răstoarnă. Mă tuflesc de podea, cu un zgomot sec, de dop scos dintr-o sticlă de şampanie. Aleg un papuc, tocmai cel din care văd că iese, în mare grabă, păianjenul. Arunc, dar nu mă nimeresc. Lovesc doar policandrul. Deşurubez unul dintre becuri, fixez ţinta, imit uruitul unui bombardier, fluier ca un proiectil în picaj. Mă rănesc la tâmplă. Ameninţ:
-Îmi las unghiile să crească şi te aştept, chiposule!
N-am cu cine. Fufele n-au habar de glumă. Fac un gest a lehamite. Nu mă mai bag în seamă. Aleg o poziţie comodă şi scot un cui şi o riglă. Liniez cu răbdare o porţiune din tavan. Ca într-un caiet de dictando. Îngenunchez şi scrijelesc primul semn al momentului zero.
Mă las baltă, parcă sunt un bufon, m-am întors cu fundul la mine şi m-am aplecat atât de tare, încât de aici, de jos, observ cu jenă că sunt supravegheat de un ochi excesiv de curios, probabil atins de cataractă, înconjurat de gene lungi şi ondulate. Uite-mă cum mâzgălesc inepţii. Ninge în cameră. Greu, foarte greu mă reinstalez în fotoliu, ca la bordul unei nave-amiral. Îmi aranjez părul. Podoaba capilară seamănă cu un snop de ceaprazuri argintii. Pândesc în jur, doar eu de sus, dar cu totul absorbit de noua îndeletnicire. Deocamdată nu sunt un pericol.
Mă descotorosesc de pantaloni. Rămân în chiloţi. Caut sub jartieră. Dau peste cusătură. Nu vreau să-mi amintesc cât de dureros a fost să mă descurc doar cu un ac şi un fir de păr, fără anestezie, în fiecare zi maxim un milimetru. Altfel m-ar fi suprins. Altfel m-ar fi închis. Altfel m-ar fi legat. Nu vreau să-mi amintesc cât a durat să feliez o suprafaţă minusculă de piele, sub care am ascuns...
Cumva mi-am dat seama ce se petrece dedesubt? Respir uşurat. Alarmă falsă. Tot concentrat la ce scriu. Sau desenez, naiba ştie! Dar n-am timp. Deja am acoperit cu glife ciudate un sfert din tavan. Ninge în cameră.
Dau la o parte, ca şi cum aş deschide larg o fereastră, pătratul decupat de piele. Dindărăt extrag o hârtie cât o unghie, subţire ca o lamelă. Atent, folosind două scobitori, o despăturesc, am răbdare, ca nu cumva să o rup, peste o oră obţin un timbru, apoi o filă de vocabular, în sfârşit, după alt ceas de trudă şi spaimă şi pândă, izbutesc să dublez suprafaţa. Dacă n-aş fi conştient că oricând mă pot surprinde, dacă nu mi-aş primejdui viaţa, până deseară aş reusi să despăturesc întreg manuscrisul şi l-as derula prin balcon, peste pervaz, până în stradă.
Scot din buzunarul de la piept un creion bont. Îl ascut între dinţi. Cu o singură apăsare din încheietură, conturez prima literă a momentului zero.